Telefilm adormit - The Queen

Acum 30 de ani, în plin Jubileu, Johnny Rotten urla din rărunchi cu toată furia punk a momentului că regina nu-i fiinţă umană. Scenaristul Patrick Morgan pare să fi pornit în The Queen cam de la aceeaşi idee. Din punct de vedere al construcţiei, TQ trăsneşte a telefilm - linearitate, opoziţii simpliste, metafore stupide (cerbul care o pune pe gînduri pe suverană pe domeniul unde s-a retras ignorînd agitaţia & zbieretele populare). Iar un regizor cîndva fascinant ca Frears îndreptăţea speranţa în ceva mai multă bravură vizuală ori narativă. Că doar subiectul - criza naţională provocată de moartea fostei viitoare regine a Marii Britanii şi refuzul instituţiei monarhice de-a o onora cu pompa şi tradiţiile cuvenite unei prinţese - se preta ferocităţii omului care-a semnat cîndva The Grifters. Cînd colo... abordarea e cît se poate de simplistă şi cvasi-impersonală. E drept, vina e în primul rînd a scenariului inept şi convenţional al lui Morgan, dar nici regia nu are vreun zvîc.

Helen Mirren, pe care mi se pare absurd s-o descoperi abia acum, la decenii de la Savage Messiah, The Long Good Friday, Excalibur, Mosquito Coast ori The Cook, the Thief, His Wife & Her Lover ş.cl., e într-adevăr o doamnă, prestaţia ei - deopotrivă regală şi discret umană, dar asta nu e nimic nou şi nici nu scapă filmul de aura de banală producţie tv. Există, însă, mici accente subiacente pe care, considerînd dogmatismul tîmp al scenaristului, nu i le pot atribui decît unui Frears altminteri somnolent. "Poza" reginei însingurate, distante şi aparent încremenite în convenţii şi rituri ce o fac de-a dreptul retrogradă în ochii norodului care-şi plînge isteriza(n)t "prinţesa poporului" trimite la o altă cheie de lectură - net preferabilă, aş zice. Anume sugestia că Diana (aşa cum micul interviu tv abil inserat în care îşi miorlăie nefericirea implică) nu era decît o blondină cam ţoapă şi bună la autopromovare în aceste timpuri ale egalităţii & egalizării, mai curînd decît sprijinul năpăstuiţilor lumii. Privită astfel, Regina apare ca vestigiu anacronic al unei vremi în care decenţa mai avea preţ, iar haita de fomişti populişti din jur (în cap cu Blair) drept exact ce sînt. Oricum, povestea asta era pentru Patrick Marber. Poate aşa ar fi ieşit filmul pe care să-l merite unul dintre cele mai debile icon-uri contemporane, Lady (?) Di. Şi Regina.