Naşul negru din Harlem într-unul dintre filmele anului - American Gangster

De când n-aţi mai văzut un film bun cu gangsteri? O poveste "grea", cu miză şi personaje, frescă de epocă şi portret al unei (alte) lumi. În caz că vă era dor de acest gen cândva foarte popular, dacă aţi iubit Naşul sau Goodfellas, alergaţi spre cea mai recentă producţie a lui Sir Ridley Scott. Pentru că după oscilaţiile din ultimele două decade, de prin 2000 omul e mai în formă şi versatil ca niciodată - vezi epicele Gladiator şi Kingdom of Heaven, sumbrul Black Hawk Down, comedia neagră Matchstick Men şi cea romantică şi mai lejeră de anul trecut, A Good Year. Şi, amintindu-şi poate că a început în anii '70, ultima eră glorioasă a Hollywood-ului, se apleacă acum asupra unei zone mai puţin explorate a genului, prezentându-ne un cu totul alt tip de mafiot. Şi explozia traficului de heroină din vremea războiului din Vietnam - în New York şi apoi în toată America, concentrându-se pe omul aflat în spatele fenomenului, Frank Lucas, gangsterul american din titlu. Un personaj opac, misterios până la final, jucat perfect de un Denzel Washington în ceea ce e, foarte posibil, rolul carierei.

Filmul îi urmăreşte aproape documentaristic parcursul, de la şofer-bătăuş-protejat al unuia dintre puternicii de culoare ai Harlemului, Bumpy Johnson, rămas singur la moartea şefului, prin 1968, la fructificarea surprinzătorului talent organizatoric întru punerea rapidă pe picioare a unei impecabile antreprize familiale destinate producţiei şi distribuţiei de heroină. Reţea construită pe modelul clanurilor mafiote italiene, cu marfa luată direct de la cultivatorii vietnamezi şi vândută, mai pură, la preţuri care au îngropat concurenţa. Geniul managerial al personajului e evident, ceea ce te face să te gândeşti că ar fi ajuns omagiat la dineuri snoabe şi pe prima pagină al revistelor de business dacă nu ar fi ales să şi-l manifeste într-un domeniu 100% ilegal. Şi letal.

Dincolo de traseul spectaculos de pe stradă în vârful elitei ascunse a crimei organizate, cu soţie-trofeu şi tot tacâmul, şi înapoi pe stradă, Lucas rămâne, însă, un mister. De la introducerea în care, impasibil, îi dă foc unui datornic la cadrul final în care îl vedem ieşind, după 10 ani de închisoare, în vacarmul străzii de pe care pornise. Şi unde nu se mai aude muzica duioasă a generaţiei hippie, ci furia Public Enemy, semn al unei schimbări a timpurilor pe care stilul său o anunţase cu mult înainte. Astfel, la sfârşit, deşi ştii exact etapele drumului său profesional şi metoda de lucru, ce îmbina atent o discreţie exemplară, vestimentară şi comportamentală, contrară gangsterilor clasici şi exhibiţionişti, şi răbufniri de o violenţă nestăvilită, nu ştii mai multe despre omul Lucas.

E meritul lui Washington că te ţine mai bine de 2 ore şi jumătate cu ochii lipiţi de acest personaj-enigmă care, în lumea în continuare rasistă de după Martin Luther King, s-a ambiţionat să demonstreze că un negru din cartier poate bate sute de ani de experienţă mafiotă cu propriile arme. Şi e, mai ales, meritul regizorului Scott, cooptat în proiect după sosirea lui Steve Zaillian (Lista lui Schindler, Gangs of New York), chemat să rescrie scenariul lui Terry George (Hotel Rwanda) care nu plăcuse studiourilor. Scott a reuşit aici să ia un material OK, care în mâinile unui regizor mai mic ar fi devenit o banală confruntare de mentalităţi pe fundalul traficului de droguri şi să îl metamorfozeze într-o hipnotică şi vibrantă felie de istorie - locală şi personală, totodată. Şi face pentru a treia oară echipă cu Russell Crowe, ce pare pe cale să-i devină actor-fetiş, după multi-oscarizatul Gladiator şi surprinzătorul A Good Year. Aici, în chip de unicul poliţai onest din New Jersey - şi ce contrast cu putreda echipă specială condusă de murdarul Josh Brolin, care, cu acest film, No Country for Old Men şi Planet Terror, ar putea să-şi adjudece titlul de performerul anului. Crowe e, aşadar, Richie Roberts, detectiv-model, jurist cu patalama şi jigodie abisală în viaţa de familie. Detestat de toată lumea coruptă dimprejur, decis să descâlcească reţeaua aducătoare de heroină care a înecat oraşul. Masiv, obosit, pe undeva înfrânt, singur, în perpetuă luptă cu câte cineva pe fronturile care îi compun jalnica existenţă. Iar australianul te face, magnetic, să-i simţi fiecare oscilaţie şi tresărire.

American Gangster îşi contrapune permanent protagoniştii - traficantul familist exemplar şi poliţistul afemeiat şi neglijent cu soţia şi copilul. Şi te plimbă, cu ajutorul imaginii superlative semnate de operatorul Zodiac-ului, Harris Savides, între lumea rece, albastră-gri şi sordidă prin care hălăduieşte Richie şi cea dominată de nuanţe calde, galben-ocru-bej, a urmăritului. Până la confruntarea-climax ce îi aduce finalmente faţă în faţă - moment de o tensiune impecabilă, joc cinic/amuzat de-a şoarecele şi pisica în care se pun, în sfârşit, cărţile pe masă.

Pe scurt, avem de-a face cu un exemplu de cinema cu majuscule, cum tot mai rar se face azi, cu suflet şi meserie din belşug. Şi care ar trebui să-i aducă veteranului Ridley Scott Oscarul pe care Academia Americană de Film i-l datorează de multişor, cam de la vremea tripletei Duellists-Alien-Blade Runner. Şi nu, precum în cazul The Departed, pentru că l-au ocolit prea mult timp, ci pentru că American Gangster chiar e, alături de Zodiac-ul lui David Fincher, cel mai bine regizat şi spectaculos film al anului. Orice ar spune detractorii ambelor.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.