Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Aleşii Domnului


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, ianuarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În ultima vreme, pe scenele româneşti au apărut numeroase spectacole inspirate, ca tematică, din Vechiul Testament, precum şi destule spectacole întemeiate pe texte - dramatice ori în proză - ale unor autori evrei; unii, originari din Israel, alţii, trăitori în diaspora. Faptul este îmbucurător, căci (re)descoperirea, fie şi târzie, a unei culturi fundamentale pentru configuraţia spirituală a omenirii nu poate decât să-i îmbogăţească pe descoperitori. Tot spiritual, desigur - chiar dacă, de fapt, unii scontează în secret rezultate ceva mai concrete.

Ar fi vorba, mai ales, despre agreabile deplasări în Ţara Făgăduinţei, care (am constatat personal, de curând) îşi împlineşte fără greş promisiunile. Dar poate că este doar o bănuială urâtă; poate că oamenii (de teatru) din România sunt animaţi de cele mai curate sentimente faţă de literatura ebraică, în feluritele ei forme şi expresii; poate că lucrurile au intrat în normal fără să bag eu de seamă. Poate.

Oricum, încă recentul Festival Naţional de Teatru ar fi putut adăuga nenumăratelor sale "module" şi unul consacrat exclusiv spectacolelor cu acest profil; campion absolut ar fi fost aici, fără concurenţă, Mihai Măniuţiu, născător a nu mai puţin de patru montări "biblice", fiindcă mai vechilor Experimentul Iov şi Shoah. Versiunea Primo Levi (produse iniţial la Teatrul Dramatic din Oradea şi mutate apoi, cu o parte din distribuţie cu tot, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu) li s-a adăugat (de asemenea, la Sibiu), în completarea unei aşa-numite Trilogii Evreieşti, Ecleziastul, dar şi - fără legătură declarată cu restul - o Cântarea Cântărilor, realizată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj după scrierile lui C.G. Jung. Cum pe primele două le-am comentat la vremea cuvenită, cum pe a treia nu am văzut-o şi cum din a patra reţin doar mişcarea scenică desenată de Vava Ştefănescu, apariţia emoţionantă a nonagenarului actor Endre Senkálszky şi buna "prestaţie" coregrafico-mimică a lui Enikö Györgyjakab (Sulamita) pe fundalul unei echipe omogen performante, nu mai insist asupra lor.

Tot la FNT şi tot cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj am văzut, în regia lui Gábor Tompa, Vinerea lungă, adaptare pentru scenă de András Visky după romanul Kadiş pentru copilul nenăscut de Imre Kertész, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 2002. Din păcate, nu am citit cartea; lectura ulterioară a scenariului (tradus în româneşte de Paul Drumaru) m-a făcut să presupun că scrierea e o emanaţie a tragicei experienţe de viaţă a lui Kertész - care, născut în 1929 la Budapesta, a fost deportat în 1944 la Auschwitz -, dar şi a minţii scormonitoare a unui intelectual mereu atent la fiinţele din jur şi la complicatele fire ce se ţes între acestea. Totuşi, un plus de claritate a dramaturgiei nu i-ar fi stricat deloc spectacolului, care, timp de minute întregi, rămâne greu de înţeles pentru public, în ciuda expresivităţii pregnante a imaginilor, construite de Tompa cu eleganţa cerebrală proprie stilului său. Frumuseţea scenografiei în alb şi negru (autoare: Carmencita Brojboiu), câteva momente puternice datorate excelenţilor protagonişti Aron Dimény şi Hilda Péter, precum şi jocul tuturor celorlalţi actori, care, ca de obicei, izbutesc să fie foarte buni indiferent de mărimea rolului, aşază însă montarea în rândul producţiilor notabile ale teatrului clujean, ale regizorului şi, la urma urmei, ale scenei autohtone.

Mai greu de prefigurat este locul pe care îl va ocupa în biografia artistică a regizorului Alexander Hausvater spectacolul cu Requiem de Hanoch Levin, prezentat nu demult, în premieră pe ţară, de Teatrul Bacovia din Bacău. Artist neliniştit şi incomod, în egală măsură previzibil şi surprinzător, Hausvater e preocupat în mod constant de inserţia omului, ca fiinţă individuală, în ambianţa socială unde i-a fost dat (de istorie, de soartă, de hazard) să trăiască. Şi să moară - pentru că piesa scriitorului israelian (1943-1999), unul dintre cei mai importanţi autori dramatici contemporani din lume, înfăptuieşte un periplu melancolico-ironic de-a lungul graniţei fragile care separă existenţa de non-existenţă. Scris pe când Levin însuşi se afla în situaţia de a-şi contempla sfârşitul apropiat, textul are o arhitectură fragmentară, discontinuă, feluritele "anecdote" despre moarte înlănţuindu-se conform unei logici care este nu atât a raţiunii, cât a sentimentului, a fanteziei, a amintirii. Acum circa un an, Teatrul Cameri din Tel Aviv a adus la Bucureşti o montare a piesei (pare-se) răscolitoare, prin lirism şi gravitate; la Bacău, Hausvater propune o abordare mai brutală şi mai rece, deloc lipsită însă de emoţie, precum în episodul mamei ce-şi aduce la doctor pruncul mort de câteva ore (foarte convingătoare, Alina Simionescu); astfel, bărbatul care şi-a pierdut soţia fără a fi apucat să-i spună cât de mult o iubeşte, căruţaşul care povesteşte iar şi iar cum i-a murit, de pe o zi pe alta, fiul (ireproşabil, Viorel Baltag) şi ceilalţi purtători de mici mari drame defilează prin faţa noastră alături de chefliii în căutarea drumului spre bordel şi de târfele ocupate cu tot soiul de măsurători intime, în ineluctabila alternanţă de tragedie şi comedie ce alcătuieşte viaţa. Orice viaţă. Strâns ritmat şi degajând acea energie fierbinte specifică mizanscenelor lui Hausvater, spectacolul duce, totuşi, lipsă de un plan secund mai adânc, pe care l-ai dori mai ales la final, abrupt şi prea "sec". Dincolo de asta, impresionează devotamentul distribuţiei, formată preponderent din actori tineri (l-aş mai menţiona, pentru plasticitatea trupului, pe Dumitru Rusu, interpretul unui... cal) şi care au destul de muncit, în special la capitolul vorbire, până să atingă nivelul competitiv.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer