La finalul fiecărui episod din Riget / Spitalul cu fantome, Lars von Trier intervenea pentru a oferi cîte un pronostic referitor la cursul viitor al poveştii din bastionul ştiinţei medicale daneze. Cu o privire diabolică, uşor machiat, dar de fiecare dată pus pe glume, von Trier menţinea perfect atmosfera serialului: umor, tenebre, emoţie, fiecare latură subminînd caracterul celeilalte într-un joc antrenant, autoironic. Autorul danez lucrează şi în The Boss of It All cam în acelaşi stil, pe un gen anume ales, comedia. Von Trier deschide povestea, o închide şi intervine în ea ori de cîte ori filmul are nevoie de o uşoară schimbare de direcţie.
Ravn are o firmă de IT şi vrea să o vîndă fără a recunoaşte în faţa angajaţilor săi că pentru a controla în voie afacerea apelase la un tertip: le spusese că deasupra lui mai e un şef şi că acela ia toate deciziile. Aşa că tocmeşte un actor şomer să joace rolul şefului cel mare. Actorul trebuie să ducă la bun sfîrşit tranzacţia, dar pentru a-şi îndeplini misiunea e nevoit să facă faţă pornirilor salariaţilor. Ba violente verbal, ba violente fizic, ba persuasiv sexuale.
Însă replică după replică şi cadru după cadru insolitul de pe ecran dispare, vraja se rupe. Nu trece jumătate de film şi mecanismul deconstructiv al genului comic (un gen subliniat atît de afişul poveştii cît şi de regizor în deschiderea peliculei) este deja deprins, astfel că cealaltă jumătate este doar o schematică rotunjire a poveştii. E ca şi cum ai vedea Manderlay imediat după Dogville. Senzaţia de schematism e întărită de alegerea lui von Trier de a folosi computerul în aranjarea cursului imagistic; fiecare schimbare de unghi a fost procesată pe calculator, astfel încît trecerea într-un alt punct de observaţie pare a fi opţiunea aleatorie a unei maşinării obiective.
Cu The Boss of It All, von Trier şi-a luat un răgaz în drumul spre Washington. Poate că de aceea filmul seamănă cu o copilărească joacă pe un calculator care se cam blochează şi are nevoie de cîte-un restart.