Am fost tare curios de filmul lui Julian Schnabel, contracandidatul lui 432 la Palme d'Or. Le scaphandre et le papillon a primit doar premiul pentru regie la Cannes, dar s-a revanşat prin nominalizarea la Oscar.
Avînd în vedere subiectul delicat, mă aşteptam la un storcător de lacrimi, însă am rîs. Cinismul autentic al eroului oferă multe momente de umor. Editor al revistei Elle, Jean-Do Bauby (Mathieu Amalric) era ceea ce se cheamă un viveur energic şi entuziast. Un om liber. Pînă în ziua cînd ajunge captiv în cea mai groaznică închisoare: propriul corp. Sindromul Locked-in însemna paralizia totală, cu excepţia ochiului stîng.
Le scaphandre et le papillon e tot ce n-a fost Mar adentro, celălalt film despre tetraplegici. Amenabar făcea o pledoarie pentru dreptul omului la moarte, în timp ce personajul lui Schnabel nu încetează să se bucure de viaţă. Se agaţă de umanitatea sa, de tot ceea ce îl diferenţiază de un ficus: memoria şi imaginaţia. În timp ce corpul e o carcasă inertă, mintea devine fluturele care zboară fără limite. Desigur nu lipsesc secvenţe răscolitoare precum coaserea pe viu a ochiului drept, dar cea mai puternică senzaţie e că vezi filmul prin pupila eroului - meritul lui Janus Kaminsky (operatorul lui Spielberg). Jean-Do reuşeşte cumva să spargă scoica în care a fost sigilat şi comunică cu lumea clipind din pleoapa stîngă, în codul morse al unui naufragiat pe insula pustie a propriului corp.
La Mer, refrenul dulce-amar cîntat de Jaques Brel, dăinuie mult după vizionare.