Agenda LiterNet 
Cronici film Portret Jerry Seinfeld
Jerry Seinfeld - Omul, Personajul, Alegerile... şi relaţiile de cuplu
Lucian Maier
Re:publik, decembrie 2007
Intro
În 1998 Jerry Seinfeld a pus punctul final sitcomului care îi poartă numele. De atunci a mai apărut într-un documentar care îl portretizează la locul de muncă, în direct, pe scenă, în turneele pe care le-a iniţiat după serial; a mai jucat în cîteva spoturi publicitare şi a figurat în cîteva episoade ale unor serii TV, ca invitat special. Nu a încercat să-şi utilizeze capitalul imagistic în cinematografie, nu a încercat să dezvolte alte idei în televiziune, ci a colindat Statele Unite cu spectacole de stand-up comedy. Nouă ani mai tîrziu revine pe marile ecrane, ca voce, într-un film la care a fost şi co-scenarist şi co-producător, Bee Movie. De ce a oprit legendarul serial? De ce avea nevoie de o astfel de pauză? De ce revine doar ca voce? Cîteva întrebări cu ajutorul cărora voi căuta să îmi croiesc drum prin "misterul Seinfeld".
Cu dragoste: Actor, Personaj, Spectatori
Cînd oamenii te văd ani de zile interpretînd un rol pe micul ecran, e dificil să te accepte ca fiind altcineva decît ăla pe care ei îl ştiu: Kramer, George, Al Bundy sau Colombo, Mulder sau Dale Cooper. Cumva devii prietenul lor imaginar cel mai bun, chiar un alter-ego, care, pe deasupra, le şi vorbeşte de la televizor, adică are vrajă, poartă cu sine miresme ameţitoare, parcă ar fi o poţiune magică. Se naşte un soi de relaţie amoroasă, pe de o parte între actori şi personajele interpretate, pe de altă parte între personaj şi spectator. Căci în cazul serialelor, afecţiunea între cei din urmă pe caracterul interpretat se creează, nu pe actor. (Că Jerry a făcut o şmecherie, că şi-a luat propriul nume la purtare, e altă poveste, la care vom reveni peste cîteva paragrafe.) Iar afecţiunea asta durează, e un fel de dorinţă reciprocă de a se vedea şi de a fi aproape. Căci şi lui Seinfeld trebuie să îi fi plăcut publicul, iar cît ne-a plăcut nouă de el nu mai vorbim... Şi atunci cînd dispare obiectul dorit, atunci cînd cineva părăseşte scena de bunăvoie, în cealaltă parte, a celui rămas în aşteptare, pasiunea îşi intensifică natura.
E ca în dragoste. Iubeşti, doreşti să fii cu persoana iubită, ai nevoie de prezenţa ei. Ea îţi dă sens, te ancorează în lume, îţi oferă un univers. Dar, din păcate, universul ăla e de multe ori epuizabil. Suporţi numai un anumit număr de repetiţii ale unei scene, chiar dacă la scena aia ajungi pe căi diverse. Apoi, ce să faci, te schimbi în timp, începi să îţi doreşti altceva... fiindcă începi să fii altcineva. Dacă unul dintre parteneri observă lucrurile astea şi ia decizia de a părăsi cuplul... nu respectivul suferă. Celălalt suferă.
Orice relaţie are un pasaj ascendent, cînd partenerii se cunosc, cînd lumile lor sînt puse în comun. Micile prostioare de zi cu zi întregesc o atmosferă, leagă sentimente şi pun pe jar simţurile într-un mod tare plăcut. Dacă unul dintre cei implicaţi în poveste e atît de perspicace încît să stopeze relaţia exact în vremea cînd se apropie de zona descendentă, s-a scos. Şi-a asigurat poziţia de superstar în inima celuilalt. El va deveni "iubirea vieţii", va fi pus pe soclu, va fi termenul de comparaţie, va fi un mit. Căci între cei doi, bunăoară, nu a fost nimic rău! Iar de mituri te desparţi greu.
E destul de dificil să îţi reuşească afacerea asta de multe ori în viaţa, dar, după cum vedem pe VH1, un "one hit wonder" e suficient pentru a te căpătui!
O chestiune de fler
Jerry Seinfeld a jucat bine cartea asta a amorului, şi-a întrerupt povestea televizuală în punctul în care devenise de neînlocuit. Şi a refuzat milioane de dolari pentru un episod care să continue firul serialului, nu a îmbrăţişat imediat însemnele cinematografiei, alese de mai toţi comicii importanţi ai micului ecran, ci a pornit în turnee naţionale ca stand-up comedian. Adică s-a relaxat. În tot acest timp televiziunea a format o adevărată mitologie Seinfeld. Au fost mii de ore în care proiectul său a fost reluat în întreaga lume, apoi săptămîni întregi în care sezoanele serialului rămîneau în topul vînzărilor de dvduri, iar acum, mii de calculatoare din care poţi descărca serialul prin internet.
O chestiune de istorie învăţată
Nu ştiu dacă Jerry aprecia Married with Children (Familia Bundy la noi), Twin Peaks ori X-Files, însă trebuie să le fi observat impactul în epocă. Fiecare a creat un fenomen, fiecare şi-a reţinut un loc însemnat în istoria genului, însă fiecare şi-a ucis protagonistul, l-a închis treptat, ca într-o carapace, în trăsăturile caracterului interpretat. Una dintre cele mai profunde identificări se produce în cazul Ed O'Neill-Al Bundy. Cînd mă gîndesc la Al Bundy nu văd un actor, ci personajul însuşi, nu îmi imaginez că actorul care a ironizat ani de zile imaginea capului de familie americană ar fi altfel în cotidian. Dincolo de asta, în toate filmele în care apare după încheierea serialului, recunoaşterea sa între spectatori nu se face după numele propriu, ci după cel al personajului din sitcom: "A, uite-l pe Al Bundy! S-a apucat de actorie!" Cam la fel stau lucrurile în ceea ce-i priveşte pe David Duchovny sau pe Kyle MacLachlan. Unul a intrat în memoria colectivă ca Fox Mulder, celălalt ca Dale Cooper, ambii agenţi FBI din sectorul de investigaţie a fenomenelor paranormale.
Formula care a dus la acest rezultat în cazul celor trei este, însă, diferită. O'Neill a rămas Al Bundy şi în realitate datorită dimensiunii populare a personajului său, un tip uneori grobian, uneori spăşit, alteori neîndemînatic, plictisit să apere imaginea familiei-model, dar întotdeauna sentimental, uşor îndrăgostit, ironic, în fapt. În cazul celorlalţi doi, neputinţa de a se debarasa de leşul personajului ţine de o alegere personală: fiecare şi-a popularizat rolul dincolo de o anumită graniţă. Şi Duchovny şi MacLachlan au ieşit în hainele agenţilor FBI Mulder şi Cooper în cinematografe, în filme de lungmetraj, după ce în faţa publicului deja generaseră un anumit orizont de aşteptare, fie printr-o prezenţă îndelungată pe micile ecrane (Mulder), fie printr-una intensă, tulburătoare (Cooper).
Calea Seinfeld
În situaţia lui Jerry, înghiţirea identităţii actorului în imaginea personajului are un statut aparte. Ambii au acelaşi nume, astfel că, aparent, personajul Seinfeld nu adaugă un surplus informaţional actorului Seinfeld, nu îi deturnează identitatea spre altcineva. Din contră, în cazul său întotdeauna e un joc misterios la mijloc: cît din ceea ce vedem în atitudinea sa e ficţiune şi cît anume e un autoportret. Cu toate acestea, şi în ceea ce-l priveşte pe Jerry e vorba de un tipar, un tipar al vieţii. Chiar dacă el şi-a creat prototipul, chiar dacă acesta are propria suflare şi propriile-i gînduri, în fapt e vorba de o traiectorie-marcă. Iar drumurile unei poveşti, oricît de diverse ar fi ele în prezentare, tot epuizează un caracter. Cum aşa?
Păi despre ce e vorba în Seinfeld? Sînt atît de multe istorii încît e dificil să stai să le cuprinzi tematic, aşa că mai bine afirmi că e "despre nimic". Sau despre nimicuri. Despre viaţă în genere, apucături, capricii, relaţii, rateuri. Seinfeld e ca un cronicar care iese în tîrg şi-i observă nebunia, apoi vine şi o înfăţişează atît teoretic, prin introducerea şi epilogul fiecărui episod, în care Jerry discută ca stand-up comedian, cît şi practic, reproducînd-i nuanţele. Filmul conturează un univers din situaţii, din momente. Iar cînd reduci la esenţe fiecare trăire, lumea se epuizează, iar intrigile devin previzibile. Seinfeld a simţit la timp asta, a oprit serialul şi s-a rupt aproape total de tot ceea ce înseamnă ecran. A jucat bine!
Sfîrşitul nu e un Sfîrşit
Pentru public, drama despărţirii de Seinfeld a început să se vindece abia în 2004. Abia atunci un alt sitcom, Friends, a depăşit audienţa pe care o avea în acelaşi timp Seinfeld, un serial care era difuzat în reluare. Probabil că din acel moment Jerry Seinfeld a început să se gîndească la o posibilă revenire pe ecrane. Şi pentru a se distanţa şi mai mult în mintea spectatorilor de caracterul de la televizor, a ales să nu revină fizic pe ecrane, ci mult mai voalat, eteric, doar ca voce. Pe care, în Bee Movie, o animaţie computerizată, i-o împrumută lui Barry Bee Benson, o albină înfuriată de faptul că oamenii fură temeinic toată munca speciei dumneaei. Actorul Seinfeld depăşeşte deja "blestemul" care îi poartă numele (înţeles ca imposibilitate de a mai lega un proiect), sub semnul căruia au intrat colegii săi de pe platoul TV, Elaine, George şi Kramer. Pînă la urmă el chiar o merită, în felul său e unic: un adevărat Tom şi Jerry, evident, Jerry Seinfeld!
În 1998 Jerry Seinfeld a pus punctul final sitcomului care îi poartă numele. De atunci a mai apărut într-un documentar care îl portretizează la locul de muncă, în direct, pe scenă, în turneele pe care le-a iniţiat după serial; a mai jucat în cîteva spoturi publicitare şi a figurat în cîteva episoade ale unor serii TV, ca invitat special. Nu a încercat să-şi utilizeze capitalul imagistic în cinematografie, nu a încercat să dezvolte alte idei în televiziune, ci a colindat Statele Unite cu spectacole de stand-up comedy. Nouă ani mai tîrziu revine pe marile ecrane, ca voce, într-un film la care a fost şi co-scenarist şi co-producător, Bee Movie. De ce a oprit legendarul serial? De ce avea nevoie de o astfel de pauză? De ce revine doar ca voce? Cîteva întrebări cu ajutorul cărora voi căuta să îmi croiesc drum prin "misterul Seinfeld".
Cu dragoste: Actor, Personaj, Spectatori
Cînd oamenii te văd ani de zile interpretînd un rol pe micul ecran, e dificil să te accepte ca fiind altcineva decît ăla pe care ei îl ştiu: Kramer, George, Al Bundy sau Colombo, Mulder sau Dale Cooper. Cumva devii prietenul lor imaginar cel mai bun, chiar un alter-ego, care, pe deasupra, le şi vorbeşte de la televizor, adică are vrajă, poartă cu sine miresme ameţitoare, parcă ar fi o poţiune magică. Se naşte un soi de relaţie amoroasă, pe de o parte între actori şi personajele interpretate, pe de altă parte între personaj şi spectator. Căci în cazul serialelor, afecţiunea între cei din urmă pe caracterul interpretat se creează, nu pe actor. (Că Jerry a făcut o şmecherie, că şi-a luat propriul nume la purtare, e altă poveste, la care vom reveni peste cîteva paragrafe.) Iar afecţiunea asta durează, e un fel de dorinţă reciprocă de a se vedea şi de a fi aproape. Căci şi lui Seinfeld trebuie să îi fi plăcut publicul, iar cît ne-a plăcut nouă de el nu mai vorbim... Şi atunci cînd dispare obiectul dorit, atunci cînd cineva părăseşte scena de bunăvoie, în cealaltă parte, a celui rămas în aşteptare, pasiunea îşi intensifică natura.
E ca în dragoste. Iubeşti, doreşti să fii cu persoana iubită, ai nevoie de prezenţa ei. Ea îţi dă sens, te ancorează în lume, îţi oferă un univers. Dar, din păcate, universul ăla e de multe ori epuizabil. Suporţi numai un anumit număr de repetiţii ale unei scene, chiar dacă la scena aia ajungi pe căi diverse. Apoi, ce să faci, te schimbi în timp, începi să îţi doreşti altceva... fiindcă începi să fii altcineva. Dacă unul dintre parteneri observă lucrurile astea şi ia decizia de a părăsi cuplul... nu respectivul suferă. Celălalt suferă.
Orice relaţie are un pasaj ascendent, cînd partenerii se cunosc, cînd lumile lor sînt puse în comun. Micile prostioare de zi cu zi întregesc o atmosferă, leagă sentimente şi pun pe jar simţurile într-un mod tare plăcut. Dacă unul dintre cei implicaţi în poveste e atît de perspicace încît să stopeze relaţia exact în vremea cînd se apropie de zona descendentă, s-a scos. Şi-a asigurat poziţia de superstar în inima celuilalt. El va deveni "iubirea vieţii", va fi pus pe soclu, va fi termenul de comparaţie, va fi un mit. Căci între cei doi, bunăoară, nu a fost nimic rău! Iar de mituri te desparţi greu.
E destul de dificil să îţi reuşească afacerea asta de multe ori în viaţa, dar, după cum vedem pe VH1, un "one hit wonder" e suficient pentru a te căpătui!
O chestiune de fler
Jerry Seinfeld a jucat bine cartea asta a amorului, şi-a întrerupt povestea televizuală în punctul în care devenise de neînlocuit. Şi a refuzat milioane de dolari pentru un episod care să continue firul serialului, nu a îmbrăţişat imediat însemnele cinematografiei, alese de mai toţi comicii importanţi ai micului ecran, ci a pornit în turnee naţionale ca stand-up comedian. Adică s-a relaxat. În tot acest timp televiziunea a format o adevărată mitologie Seinfeld. Au fost mii de ore în care proiectul său a fost reluat în întreaga lume, apoi săptămîni întregi în care sezoanele serialului rămîneau în topul vînzărilor de dvduri, iar acum, mii de calculatoare din care poţi descărca serialul prin internet.
O chestiune de istorie învăţată
Nu ştiu dacă Jerry aprecia Married with Children (Familia Bundy la noi), Twin Peaks ori X-Files, însă trebuie să le fi observat impactul în epocă. Fiecare a creat un fenomen, fiecare şi-a reţinut un loc însemnat în istoria genului, însă fiecare şi-a ucis protagonistul, l-a închis treptat, ca într-o carapace, în trăsăturile caracterului interpretat. Una dintre cele mai profunde identificări se produce în cazul Ed O'Neill-Al Bundy. Cînd mă gîndesc la Al Bundy nu văd un actor, ci personajul însuşi, nu îmi imaginez că actorul care a ironizat ani de zile imaginea capului de familie americană ar fi altfel în cotidian. Dincolo de asta, în toate filmele în care apare după încheierea serialului, recunoaşterea sa între spectatori nu se face după numele propriu, ci după cel al personajului din sitcom: "A, uite-l pe Al Bundy! S-a apucat de actorie!" Cam la fel stau lucrurile în ceea ce-i priveşte pe David Duchovny sau pe Kyle MacLachlan. Unul a intrat în memoria colectivă ca Fox Mulder, celălalt ca Dale Cooper, ambii agenţi FBI din sectorul de investigaţie a fenomenelor paranormale.
Formula care a dus la acest rezultat în cazul celor trei este, însă, diferită. O'Neill a rămas Al Bundy şi în realitate datorită dimensiunii populare a personajului său, un tip uneori grobian, uneori spăşit, alteori neîndemînatic, plictisit să apere imaginea familiei-model, dar întotdeauna sentimental, uşor îndrăgostit, ironic, în fapt. În cazul celorlalţi doi, neputinţa de a se debarasa de leşul personajului ţine de o alegere personală: fiecare şi-a popularizat rolul dincolo de o anumită graniţă. Şi Duchovny şi MacLachlan au ieşit în hainele agenţilor FBI Mulder şi Cooper în cinematografe, în filme de lungmetraj, după ce în faţa publicului deja generaseră un anumit orizont de aşteptare, fie printr-o prezenţă îndelungată pe micile ecrane (Mulder), fie printr-una intensă, tulburătoare (Cooper).
Calea Seinfeld
În situaţia lui Jerry, înghiţirea identităţii actorului în imaginea personajului are un statut aparte. Ambii au acelaşi nume, astfel că, aparent, personajul Seinfeld nu adaugă un surplus informaţional actorului Seinfeld, nu îi deturnează identitatea spre altcineva. Din contră, în cazul său întotdeauna e un joc misterios la mijloc: cît din ceea ce vedem în atitudinea sa e ficţiune şi cît anume e un autoportret. Cu toate acestea, şi în ceea ce-l priveşte pe Jerry e vorba de un tipar, un tipar al vieţii. Chiar dacă el şi-a creat prototipul, chiar dacă acesta are propria suflare şi propriile-i gînduri, în fapt e vorba de o traiectorie-marcă. Iar drumurile unei poveşti, oricît de diverse ar fi ele în prezentare, tot epuizează un caracter. Cum aşa?
Păi despre ce e vorba în Seinfeld? Sînt atît de multe istorii încît e dificil să stai să le cuprinzi tematic, aşa că mai bine afirmi că e "despre nimic". Sau despre nimicuri. Despre viaţă în genere, apucături, capricii, relaţii, rateuri. Seinfeld e ca un cronicar care iese în tîrg şi-i observă nebunia, apoi vine şi o înfăţişează atît teoretic, prin introducerea şi epilogul fiecărui episod, în care Jerry discută ca stand-up comedian, cît şi practic, reproducînd-i nuanţele. Filmul conturează un univers din situaţii, din momente. Iar cînd reduci la esenţe fiecare trăire, lumea se epuizează, iar intrigile devin previzibile. Seinfeld a simţit la timp asta, a oprit serialul şi s-a rupt aproape total de tot ceea ce înseamnă ecran. A jucat bine!
Sfîrşitul nu e un Sfîrşit
Pentru public, drama despărţirii de Seinfeld a început să se vindece abia în 2004. Abia atunci un alt sitcom, Friends, a depăşit audienţa pe care o avea în acelaşi timp Seinfeld, un serial care era difuzat în reluare. Probabil că din acel moment Jerry Seinfeld a început să se gîndească la o posibilă revenire pe ecrane. Şi pentru a se distanţa şi mai mult în mintea spectatorilor de caracterul de la televizor, a ales să nu revină fizic pe ecrane, ci mult mai voalat, eteric, doar ca voce. Pe care, în Bee Movie, o animaţie computerizată, i-o împrumută lui Barry Bee Benson, o albină înfuriată de faptul că oamenii fură temeinic toată munca speciei dumneaei. Actorul Seinfeld depăşeşte deja "blestemul" care îi poartă numele (înţeles ca imposibilitate de a mai lega un proiect), sub semnul căruia au intrat colegii săi de pe platoul TV, Elaine, George şi Kramer. Pînă la urmă el chiar o merită, în felul său e unic: un adevărat Tom şi Jerry, evident, Jerry Seinfeld!
0 comentarii
Resurse
Alte articole de Lucian MaierSCRIEŢI LA LITERNET
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.
PUBLICITATE
© 2001-2012 Asociaţia LiterNet®. Toate drepturile rezervate
Design: Bogdan Gheorghe
Publicitate: Web Hosting | Obiective Turistice