Ambasadori, căutăm patrie - lehamitea de "loviluţie"

Premiera filmului realizat de Mircea Daneliuc Ambasadori, căutăm patrie trebuia să aibă loc cu ani în urmă. Motive economice şi conjuncturale l-au întîrziat de la dialogul firesc cu publicul. Întîrzierea premierei nu face din opera lui Daneliuc un film ratat sau datat, cum s-au exprimat elegant unii colegi, ci doar i-au arătat valabilitatea unui discurs, este drept nu atît de concis şi bine construit ca în precedentele sale filme, dar care pune întrebări deranjante, condamnă de plano o societate şi oferă soluţii în stilul său caracteristic (simbolic, dar fără încărcătura metafizică din alte opere ale cineastului).

Un ambasador african căruia îi moare ataşatul militar şi pe care preşedintele îl lasă pradă austerităţii economice devine victima fanteziei unor escroci (unii cu bune intenţii - Nelu, revoluţionar rănit la gît şi operat la München, Titi, ce-nvîrte afaceri dubioase). Nona, secretara ambasadorului, încearcă să-l salveze pe Nelu din dependenţa de morfină, dar cade chiar ea, în urma unui accident, victimă aceluiaşi sevraj. Escrocii încearcă să vîndă ambasada unor chinezi, aceştia se răzbună etc. etc. În toată această învălmăşeală de întîmplări apare şi personajul pictorului de portrete prezidenţiale, interpretat de Mircea Daneliuc, alături de afacerişti arabi "noi îmbogăţiţi" ce petrec pe malurile Snagovului. Disperarea personajelor, care parcă plutesc într-o lume ireală, contrazice derizoriul decorurilor în care se petrec sărăcăcioase recepţii diplomatice, disoluţia societăţii are drept contrapunct soluţia simbolică a finalului, în care singurele personaje dotate de cineast cu o anume puritate - secretara Nona (Cecilia Bîrbora), ambasadorul Patrick (Rafael Malonga) şi Nelu (Marius Stănescu) - încep să vorbească într-o limbă necunoscută, ce are nevoie de traducere în limba română.

Registrul tragicomic al acestui pamflet, care nu-şi poate pierde vigoarea din moment ce zilnic suntem bombardaţi de ştiri aiuritoare (caragialeşti sau ubueşti) despre isprăvile guvernanţilor, poliţiei sau magistraturii, rămîne însă afectat de arhitectonica prolixă a scenariului, de mişcarea precipitată a personajelor, de relaţiile lor nu întotdeauna fericit explicate sau motivate.

Mircea Daneliuc se dovedeşte şi aici un excelent autor de distribuţii, actorii săi conturînd roluri şi figuri memorabile, chiar dacă ansamblul poveştii poate scăpa spectatorului. Droguri şi violenţă, securişti acoperiţi sau nu, birocraţie în tranziţie, afaceri oneroase cu certificate de revoluţionar, false proteste şi mizanscena unor atentate traversează filmul într-o aglomerare ce avea nevoie de un ton mai detaşat, de o complicitate a unui limbaj eliberat de coloratura cu orice preţ. Construcţia dezordonată şi nu mereu consecventă sieşi nu duce filmul la nivelul unei ratări, ci al unei priviri ce poate deranja, a unei priviri incomode, valabilă şi astăzi, la cinci ani de la terminarea peliculei.

Rafael Malonga în rolul ambasadorului african (muncitor necalificat) face o compoziţie de zile mari, alături de Marius Stănescu, Cecilia Bîrbora, Mircea Rusu şi Horaţiu Mălăele. Filmul ar trebui să fie prezent la cîteva festivaluri internaţionale pentru a se confrunta cu "oglinzile" altor cineaşti din Est faţă de propriile "loviluţii".

Să sperăm că viitorul proiect al regizorului - Mam'mare -, realizat după un scenariu propriu, nu va avea aceeaşi soartă ca Ambasadori, căutăm patrie. Mircea Daneliuc a pierdut prea mult timp pentru cinematografia românească pentru a mai fi lăsat să şomeze aşa cum s-a întîmplat pînă în prezent.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.