Epitetele care împînzesc cronicile yankee ale acestei noi adaptări (a treia, post Last Man on Earth, cu Vincent Price, şi The Omega Man, cu Charlton Heston) după romanul-cult omonim semnat Richard Matheson (1954) merg de la (citez) "ravishing" la "piece of shit".
Paranteză: ştiu, ultimul nu-i oficial epitet - credeţi-mă, în context este! - iară încasările mamut (400 de milioane de dolari, la un cost de, grup, 150) sînt tot atît de paradoxale cît contradicţiile religioase ale unui erou fan... Shrek. Am închis paranteza.
Există deci hronicari care s-au declarat fermecaţi de imaginea unui New York pustiit şi răvăşit, aşa cum există hronicari care s-au simţit insultaţi de alura de joc video a actului trei. Şi unii şi alţii însă îl ridică în slăvi pe Will Smith, pentru un (practic) one-man-show redutabil. Îmi permit să-i contrazic pe toţi la grămadă: aspectul dezolant al "mărului" post-apocaliptic impresionează preţ de maximum cinci minute, actul trei nu m-a insultat mai mult decît primele două, iar musiu Will Smith (care joacă, într-adevăr, de parcă i-ar depinde cariera de asta) e atît de Will Smith încît e imposibil să-l cumperi ca personaj, nici cînd vînează căprioare în Times Square, nici cînd vorbeşte singur în magazinul Blockbuster, nici cînd împuşcă voios hoardele de vampiri computerizaţi şi vioi. Căci da, avem de-a face cu vampiri computerizaţi (citeşte caraghioşi) care vin să şteargă şi bruma de suspans din debut, nu pentru că regizorul (care trebuia să rămînă în publicitate) ar fi fost lovit brusc de imaginaţie, ci pentru că afişul din mall promite, deh, "The Last Man on Earth Is Not Alone". Din păcate.