O poveste clasică - Superman Returns

Superman e, orice ar zice alţii, cel mai iubit personaj de bandă desenată şi una dintre marile fantasme colective ale secolului XX. Bryan Singer, regizor desconsiderat (aiurea) de unii pe motiv de X-Men, a vrut enorm să îl (re)aducă în conştiinţa publicului şi, după lungi şi sinuoase probleme, a reuşit să ajungă la cîrma proiectului. Chestie pentru care trebuie să-i mulţumim, noi toţi care-am crescut cu filmul lui Richard Donner şi, eventual, continuările. Pentru că Singer (ajutat, probabil, de copilul pasionat din el) a făcut acest Supeman exact cum stă scris pe genericul final: "with love and respect" - pentru Christopher & Dana Reeve, dar şi pentru Donner sau John Williams, a cărui temă muzicală din primul "episod" e reciclată în cîteva scene.

Evitînd politizări şi interpetări contextuale de moment, a ales pur şi simplu o poveste clasică good vs evil, în care răul e inamicul tradiţional al eroului zburător cu pelerină, maleficul Lex Luthor. Jucat de un Kevin Spacey de zile mari - alunecos, parşiv, inteligent, dur, cuceritor şi odios în egală măsură - secondat de o Parker Posey hilară. Dar revelaţia şi marea surpriză a filmului, dincolo de faptul că s-a ferit cu graţie de referinţe şmecher-postmoderne, preferînd o abordare serios/emoţionantă şi o explorare a temei outsider-ului, e chiar actorul principal, necunoscutul Brandon Routh. Dincolo de asemănarea, siderantă în anumite momente, cu Reeve, băiatul - care are una dintre cele mai magnetice figuri/prezenţe recent întîlnite -, reuşeşte perfect să redea singurătatea, neliniştile şi drama super-eroului din altă lume, dovedind definitiv spectatorilor greşeala lui Lois Lane de la început, din textul cu "De ce lumea nu are nevoie de Superman"...

Categoric, blockbuster-ul verii.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.