Uwe Boll este chintesenţa "regizorului" de mâna a paişpea: face filme de gen - în majoritate, horror - cu nu prea mulţi bani, multă acţiune şi minte ioc. Şi face multe filme. Nefăcând parte din mainstream-ul industriei, îşi permite, însă, să umple golurile calitativ-intelectuale ale producţiilor sale cu violenţă din belşug, cărnuri şi sânge pe toţi pereţii sau prin mijlocul naturii. Ceea ce i-a adus o legiune de simpatizanţi şi fani din rândurile celor nemulţumiţi de aseptizarea şi cuminţenia în materie a realizărilor finanţate de marile studiouri. Adică, pentru a închide cercul, există destui oameni dispuşi să vadă şi chiar să aştepte înfriguraţi ce mai produce omul. Astfel că şi-a făcut un nume într-o anumită nişă extreme de confortabilă, chiar dacă departe de criticii care strâmbă superiori din nas şi-l ocolesc ca pe ciumă; şi de audienţele mai sofisticate. Şi are deja un soi de reputaţie de cel mai bun echivalent contemporan al lui Ed Wood - pentru cine nu ştie măcar superba biografie pe care i-a făcut-o Tim Burton, omul considerat cel mai prost regizor din toate timpurile; devenit, azi, obiect de cult aproape fanatic în anumite cercuri. Iar publicul lui e suficient de numeros şi fidel cât să-i permită să continue neabătut "opera". Iar în ultimii ani, pentru că diverse feluri de efecte speciale s-au ieftinit considerabil, s-a aventurat hotărât în zona ecranizărilor jocurilor video.
De la House of the Dead - doar zombies sunt cei mai ieftini şi eficienţi monştri pentru sperieturi necostisitoare - la BloodRayne că deh, damphirii (corcituri de vampiri şi oameni) sunt întotdeauna la modă; cu atât mai mult dacă sunt femei în veşminte sumare şi mulate. Asta pe lângă flirtul cu părţile întunecate ale paranormalului din seria Alone in the Dark, tot de la un video game pornită. Pe scurt, Uwe Boll e un om foarte ocupat, mereu la treabă, sărind dintr-o filmare în alta şi deşi prostul lui gust e imens, iar abilităţile sale artistice cvasi-inexistente, există un anumit soi de visceralitate şi eficienţă primară a filmelor pe care îşi pune semnătura. Ceea ce îl face, credem, mai simpatic decât echivalenţii cu fumuri şi mult mai mulţi bani pe mâini ce toarnă fantezii sau pseudo-orori idioate în Hollywood.
Acestea fiind spuse, să ne ocupăm puţin şi de subiectul nostru, tras tot dintr-un joc video, de data asta, însă, călcat pe moda recentă a poveştilor cu magie, tărâmuri fermecate, supranatural şi, desigur, eterna luptă dintre forţele Binelui şi ale Răului. Sau (încă) un cash-in după grotesc şi ridicol de lăudata trilogie cu hobbiţi plaţi, antipatici şi supraponderali a cândva amuzantului Peter Jackson. Pentru acest In the Name of the King, Boll a avut parte de un buget semnificativ, de peste 50 de milioane de dolari şi l-a investit parte în efectele speciale (armate monstruoase, explozii grandioase, săbii zburătoare etc.) care sunt în general decente. Şi în ceva actori cunoscuţi, deşi mulţi abia se văd, înghiţiţi de pasiunea domnului regizor de a îngrămădi mulţimi şi cât mai multă acţiune, plus dialoguri ce merg de la înfiorător la ridicol cât ai clipi. Zău însă că oricare dintre ei, inclusiv cabotinissimul Ray Liotta în chip de vrăjitor malefic şi eminenţă cenuşie a răului ce vrea să stăpânească regatul de basm ori impasibilul Jason Stratham care e eroul ce ajunge din fermier rege, nu se descurcă mai bine decât Frodo şi şleahta lui de pitici. Lor li se adaugă simpaticul John Rhys Davies, care s-a plimbat şi prin Stăpânul inelelor, mereu onorabilul Ron Perlman, ca şi frumoasele Claire Forlani (nevasta protagonistului), Leelee Sobieski (prinţesă) şi Kristana Loken (Terminator 3, BloodRayne) ca surogat de elfă săritoare prin copaci. Despre poveste n-are rost să spunem mai multe, oricum e genul pe care o cam ştii dinainte, dar având în vedere reputaţia realizatorului, e neaşteptat de simpatică în debilitatea şi banalitatea ei. O plăcere vinovată pe scurt, dar nu mai puţin plăcută pentru asta.