Cei, nu foarte mulţi, care au apucat să ofere verdicte pentru, cred, ultima premieră a anului trecut, au acoperit cam tot ceea ce era de acoperit - interpretarea surprinzătoare a junelui Affleck, magnetismul enigmaticului domn Pitt, imaginea picturală a operatorului fraţilor Coen, Roger Deakins, lirismul damnat al partiturii compuse de Nick Cave şi Warren Ellis, fără să uite de temele evidente (cultul celebrităţii, media atotprezentă, invidia, obsesia, resemnarea, remuşcarea, moartea) ce aruncă filmul într-un contemporan derizoriu sau de epitetele sine qua non pentru un western crepuscular (straniu, elegiac, funebru) - şi s-au oprit undeva între poezie şi capodoperă.
Mă opresc şi eu din această frază mai lungă decât veacul (pe măsura filmului, vor spune cei sensibili mai mult la fund decât la suflet), pentru a mărturisi că mi-am asumat sarcina ingrată de a vă îndemna să vedeţi Asasinarea... atât de târziu, când abia dacă mai rulează, dintr-un obiectivism uneori dăunător şi din nevoia unei reverenţe. Sau fie şi doar pentru a-mi exprima dispreţul suveran faţă de dublul boicot Golden Globe/BAFTA (nu ştiu dacă Oscarurile vor repara ceva - pentru o singură nominalizare nu mi-aş ţine răsuflarea) şi admiraţia pentru cineastul australian Andrew Dominik (aflat la doar al doilea film, după acidul Chopper, 2000), care zugrăveşte dintr-o mişcare, lentă şi implacabilă, deopotrivă un epitaf a cărui frumuseţe plastică doare chiar mai mult decât parabolele mentorului evident Terrence Malick şi o deconstrucţie amară a genului, a eroului şi a noţiunii de mit (observaţi cu atenţie titlul, vă rog), într-un eseu cinematografic care poate sta oricând alături de filmele-far ale anilor '70 (ca, de altminteri, toate celelalte titluri de referinţă ale acestui 2007 surprinzător) şi care putea foarte bine să se numească The Man Who Shot Jesse James.