Sir Ridley, mai precis. Din 2003. Omul care s-a apucat de cinema ca set designer pentru BBC şi fotograf (şi pînă astăzi îi place să-şi filmeze singur creaţiile, deşi nu apare creditat pe generice), a debutat în regie cu stilatul The Duellists (1977), a reinventat horror-ul SF cu Alien ('79) şi a continuat cu singura adaptare cinematografică decentă a unui Philip K. Dick & primul film cyberpunk, cultissimul Blade Runner ('82). Trei filme absolut esenţiale, cum ar veni. Sau, vorba cîntecului, it could have been a brilliant carreer. Dar...
The Duellists reuşea să ridice o poveste minoră prin filmări (specialitatea casei) şi extraordinara coregrafie a confruntărilor celor doi eroi. În The Gladiator (2000, din care se salvează doar magistralul Joaquin Phoenix), pe de altă parte, nici urmă din graţia de altădată - luptele sînt doar uriaşe şi relativ impersonale. Ca şi în inutilul Kingdom of Heaven ('05), care s-a vrut măreţ şi nu e decît lung, greoi & formatat. Pandant macabru la Close Encounters of the Third Kind, Alien utiliza din plin lecţia aceluiaşi Spielberg din Duel (oroarea sugerată, nu arătată), lecţie uitată însă complet 22 de ani mai tîrziu, la grotesc/penibilul Hannibal (jenant mix de exploitation neimaginativ şi estetică de carte poştală). Şi, de fapt, cu vreo două excepţii - Matchstick Men (2003, care se ţine doar prin umor şi verva tandemului Rockwell-Cage) şi extrem de intens/întunecatul Black Hawk Down ('01) -, în tot cv-ul ulterior magnificei triplete, nu prea mai e nimic notabil. Drept care te poţi întreba dacă dl. RS mai are ceva de spus în cinema; sau, cinic/răutăcios, dacă a avut vreodată.
S-o luăm, totuşi, uşor. Prin anii 70, avea deja o diplomă de la West Hartlepool College of Art şi alta de la faimosul Royal College of Art londonez. După ceva muncă de regie tv, fonda împreună cu juniorul Tony compania de producţie Ridley Scott Associates şi devenea un prolific geniu în materie de reclame. Pasiunea pentru latura vizuală a păstrat-o şi după trecerea la lung-metraje. Detractorii (printre care şi sussemnata) îi reproşează de altfel accentul maniacal pus pe somptuozitatea imaginii & compoziţia cadrelor în dauna oricărei structuri narative sau construcţii a personajelor. Şi asta te poate păcăli un timp, dar... cît poţi să înghiţi banalitatea unor intrigi telefonate (cînd nu absente) ca rip-off-ul ordinar & kitsch după Tolkien (Legend, '85), povestea de amor din Someone to Watch over Me ('87), convenţionalul (sînt blîndă!) policier de mîna a paişpea Black Rain ('89, pe care nu-l salvează toate ploile ori dezmembrările din lume) sau acel Dead Poets' Society pe mare - la fel de fals/ strident - (White Squall, '96), găunoşenia (1492, înecat deopotrivă de pretenţii şi insuportabila partitură a lui Vangelis) şi clişeele - machismul, inclusiv în Thelma & Louise ('91), în care cele două dame n-au mai nimic feminin dintr-un pdv psihologic?! De fapt, machismul, de la substratul, destul de evident, din Alien pînă la toate caricaturile jenante din G.I. Jane ('97), neuitînd niscaiva întrupări ale etosului forţos & viril (Harrison Ford în Blade Runner, Russell Crowe în The Gladiator ş.a.) e una din trăsăturile definitorii ale regizorului Ridley. Alături de lipsa oricărei nuanţe/subtilităţi (go figure!) şi partiturile pompieristice ale lui Hans Zimmer (colaborator constant de la Black Rain încoace). Şi chiar avea cineva nevoie de revenirea în glorie a peplumului? De Troy?! În rest, numai de bine. Aşteptaţi The Good Year, American Gangster ş.cl. Sau nu.
Pînă la urmă, cel mai bun lucru la Ridley Scott rămîne, de mult timp încoace, frate-su'. Tony, adică. Deci, fuga la Domino! Ceva mai adrenalinic, delirant, înviorător şi fără urmă de mesaj n-o să găsiţi!