Noul eşec al lui Tim Burton - care de la mediocritatea Planet of the Apes (2001) parcă n-ar mai fi acelaşi care a făcut primii doi Batman-i, Edward Scissorhands, Ed Wood, Mars Attacks! sau Sleepy Hollow, e un musical foarte prost (premiat cu Globul de Aur la această categorie), de o morbiditate destul de reuşită - rezultat al unei evoluţii adaptatoriceşti în trepte: mai întâi piesa lui Christopher Bond, apoi varianta ei muzicală, de Stephen Sondheim şi Hugh Wheeler, şi în sfârşit forma actuală, bazată pe un scenariu de John Logan. Ca să nu ne mai încurcăm cu localizarea în timp a meritelor şi culpabilităţilor, le vom discuta strict la nivelul produsului finit.
Aşadar, povestea în sine are o anumită substanţă: drama unui om nedreptăţit care devine sclavul propriei lui dorinţe de răzbunare, astfel ajungând să declanşeze o serie întreagă de dezastre. Pe de o parte, acest material epic e împins până la paroxism, devenind suportul unui şir de crime sângeroase şi bestiale, absolut nemotivate, dar completate cu canibalism. Pe de altă parte, se suprapune un strat consistent de umor (fatalmente negru), inclusiv prin suprema ironie a specialităţilor antropoculinare din plăcintărie. Se cuvine să mai remarcăm şi construcţia dramaturgică la rândul ei destul de elaborată, care preia modelul rocambolesc-dickensian al aprioricelor telenovele victoriene, cu tipicele sale lovituri de teatru, răsturnări de situaţie şi sincronizări fatidice (spre bine sau spre rău), remodelându-l într-o formulă modernă, cu specularea în cheie absurdă a naivităţilor epocii. Reţeta este, de bună seamă, complexă, savantă şi incitantă; din păcate, execuţia finală a plăcintei lasă enorm de dorit.
În plan dramaturgic, scenariul, solid articulat pe tot parcursul, se pierde pe sine în final, când rostogolirea în cascadă a catastrofelor provocate de verva răzbunătoare a lui Sweeney Todd devine previzibilă şi lipsită de orice imaginaţie. Sincer să fiu, e bine, slavă Domnului, că inocenta Johanna scapă de briciul cu prăsele de argint - nu din scrupule, Doamne fereşte, ci numai din nevoia de a rafina cruzimea întregului film prin ponderare; zău c-ar fi fost prea de tot s-o omoare şi pe ea! - dar trucul care-i aduce salvarea e ieftin şi banal. Rolul justiţiar al lui Toby e la rându-i telegrafiat şi cam didactic. Ca să nu mai vorbim de totala decepţie a modului cum sunt paginate execuţiile celor doi ticăloşi (Turpin şi Bamford) - două anticlimaxuri super-fâsâite, după ce un film întreg ne pregătise, insistent, să ne aşteptăm la nişte pedepse crude şi nemiloase de să stea mâţa-n coadă şi mai multe nu.
Aşa cum am mai spus, toată povestea e cu deliberare trasă de păr, din multiple puncte de vedere (logic, moral, al credibilităţii, al naturalismului, etc.), iar în majoritatea cazurilor aceste licenţe funcţionează bine; totuşi, se menţin unele lacune nepermise, în frunte cu improbabilitatea ca, într-o Londră oricât de victoriană şi de mahalagească, să poată fi spintecaţi zeci de oameni fără ca nimeni să comenteze - iar soluţia ar fi fost extrem de simplă, în ton cu aerul de basm sinistru al întregului film: de exemplu, un poliţist orb - sau altceva la fel de absurd, fără însă a lăsa golul neumplut. De asemenea, în timpul proiecţiei nu-mi puteam alunga din minte întrebarea: cum Dumnezeu păstrau ăia atâta amar de carne fără să se strice (culmea - în acelaşi beci unde duduia insistent cuptorul!)? Oarece putini cu gheaţă nu numai că rezolvau problema verosimilităţii, dar ar fi îmbogăţit şi atmosfera de ansamblu a filmului.
Toate astea, însă, sunt mai puţin esenţiale în contextul unei povestiri pline de convenţii (deşi, în trecut, Burton stăpânea mult mai riguros şi imaginativ regulile neveridicului). Principala hibă a filmului se moşteneşte de la varianta intermediară, şi constă în partitura lui Sondheim, pe care John Logan o declară "cea mai complicată muzică din istoria musicalului". Sau era beat, sau e complet afon, sau il mange... avec le polonique. Toate piesele sunt simpliste, lălăite, complet lipsite de acel ritm propriu genului musical (pe scenă sau ecran), destinat să se conjuge cu firul epic, acţiunile momentane şi latura de proză a jocului actoricesc, cu rezultatul de a ridica spectatorul din scaun şi a-l impregna cu o experienţă pe care n-o va uita toată viaţa. Cine a văzut măcar o dată Pink Floyd's The Wall, Man of La Mancha, West Side Story, Am să mă întorc bărbat, Jesus Christ Superstar, Sweet Charity sau Cabaret, va continua să fredoneze, iar şi iar, cel puţin unele leit-motive - şi va ţine minte pe veci cum ţopăia pe scaun. Moleşelile de-aici ale lui Sondheim devin iritante cam de pe la jumătatea primei piese - iar în final, ating culmile exasperării. Practic, penibilitatea muzicii aduce un deserviciu esenţial filmului şi prin faptul că, anulând paradoxala contrapondere a stratului macabru, îl lasă dezechilibrat, neconvingător şi gratuit. Culmea, mai distruge şi libretul, cu care Sondheim a fost mai inspirat: versurile sunt săltăreţe şi vioaie, ba chiar au multe rime zglobii, ce sună din coadă destul de drăguţel.
În planul regiei, Tim Burton dezamăgeşte prin faptul că nu mai aduce nimic nou. Recunoaştem aceleaşi şi aceleaşi stări, emoţii, metode şi mijloace de expresie din cele mai reuşite filme ale lui - ceea ce e cu atât mai grav, cu cât Burton s-a impus ca fiind, prin excelenţă, un non-conformist şi un spărgător de canoane; or, dacă un asemenea artist începe să se repete... vai şi-amar! E drept că ne cufundă cu mult stil în universul acelui slum londonez de-acum un secol şi mai bine, că reuşeşte să construiască o lume aproape paralelă cu cea reală în plan istoric şi geografic, şi că e capabil să confere o personalitate malefică aproape tangibilă casei unde se petrece totul: frizeria la etaj, plăcintăria la parter, cuptorul şi maşina de tocat oameni (la propriu!) în subsol - dar ce folos, c-o face abia acum, după ce ne-a obişnuit de-atâtea ori cu smintelile lui? Ba chiar, greşeşte incredibil tocmai la construirea personajului principal. "Bărbierul diabolic din Fleet Street" e foarte diabolic... şi foarte puţin bărbier! M-aş fi aşteptat la nişte demonstraţii de virtuozitate în cheie neagră, eventual ducând mai departe lecţia învăţată de la Chaplin, la o îndemânare sinistru-fascinantă şi la nişte beregate tăiate cât se poate de artistic. Când colo, Sweeney Todd bărbiereşte puţin şi banal; în rest, taie beregate - mult şi banal. În pofida faptului că avem de-a face (şi) cu o comedie neagră, crimele sunt contracarate doar de muzică (proastă, cum am mai spus); umor, ioc. Până şi ingeniozitatea se reduce doar la mecanismul fotoliului rabatabil - care la rândul lui oboseşte rapid şi definitiv, cam de pe la a treia utilizare (şi, în treacăt fie zis, n-are cum să-şi basculeze victimele de la etaj în subsol: o privire mai atentă ne arată că, potrivit topografiei casei, toboganul respectiv ar trebui să treacă exact prin locul mesei din colţul plăcintăriei de la parter).
Numai un bou ar putea contesta virtuţile actoriceşti dovedite de Johnny Depp în creaţiile sale din trecut, sub bagheta aceluiaşi Tim Burton - şi nu numai. Din păcate, era inevitabil ca oboseala regizorului să-l afecteze şi pe el. Încremenirea fizionomiei, fixitatea expresiei, permanenta aură sumbră care-l învăluie, departe de a sugera arderi interioare mocnite şi taine angoasante (ca la Peter O'Toole în Noaptea generalilor, de pildă), nu constituie decât recursul maşinal la un arsenal actoricesc deja verificat. Dar, mă rog, nu-i de mirare c-a luat Globul de Aur - doar l-au văzut în atâtea roluri, se cunosc de ani de zile... aproape că-s prieteni, am putea spune, aşa că parcă-i vedem că-i dau şi Oscarul.
Mult mai bine se prezintă Helena Bonham Carter, Alan Rickman şi Timothy Spall, în trei variante diferite de personaje tenebroase, fiecare cu câte o altă contrapondere: nostalgiile doamnei Lovett, candoarea ipocrită a judecătorului Turpin şi suavitatea libidinos-grobiană a lui Bamford. Până şi Sacha Baron Cohen, în apariţia scurtă, dar nuanţată şi percutantă, a lui Signor Adolfo Pirelli, are mai mult haz decât în exageratul Borat, oferind aici o mostră de cabotinărie incomparabil mai rafinată.
Şi pentru că tot veni vorba de Oscar puţin mai sus, candidează - şi l-ar merita - decorurile şi costumele, care completează cu virtuţi plastice pline de măiestrie universul sordid-halucinant al poveştii. În ton cu ele, o bilă albă şi pentru imaginea lui Dariusz Wolski - un adevărat tur de forţă al folosirii culorilor acromatice şi luminilor semiobscure. Montajul lui Chris Lebenzon, în special în secvenţele muzicale, accentuează atât cât se poate dinamismul absent din partiturile alea de două parale.
Unii dintre fanii montării de pe Broadway se plâng insistent de absenţa Baladei lui Sweeney Todd - cheia de boltă a musicalului. Nu ştiu de ce, dar mă îndoiesc profund că ar fi reuşit, în vreun fel, să dreagă busuiocul.
31 ianuarie, 2008, 16:30-18:02)
Bucureşti, România