"I-au numit trupa care cîntă Creep. Nimeni n-o să le zică formaţia aia cu Fake Plastic Trees." (articol, 1995)
Imaginaţi-vă că e 1995. Heavy metal-ul a murit, grunge-ul îşi dă ultimele suflări (la puţin timp după Kurt...), iar cea mai mare trupă din lume sînt, zice-se, tot U2. Ca de obicei, sînt destui care cîntă moartea rock-ului. La radio se aud DJ Bobo, Take That, hip-hop, tehno... În peisajul ăsta (dezolant pentru unii), o trupă din Oxford (!) pe care majoritatea cronicarilor o categorisiseră autosuficienţi ca one hit wonder, ce cucerise în 1993 America & Israelul cu un refren grungy şi un album mediocru, revine pe piaţă cu 12 piese strînse sub titulatura The Bends. Era vremea cînd presa îl votase pe Thom Yorke celebritatea cea mai likely să se sinucidă...
Albumul e un clasic instantaneu, hiper-influent pînă azi (Muse, Travis ş.cl.); el i-a dus pe cei cinci Radiohead spre titulatura de cea mai mare formaţie a lumii, pe care avea să le-o consfinţească OK Computer şi să le-o "piardă" straniul & experimentalul Kid A. De la titlul-referire la o boală frecventă în rîndul scufundătorilor (cînd sînt supuşi unei bruşte scăderi a presiunii aerului) la coperta ce, potrivit lui Stanley Donwood (al "şaselea" membru al trupei, responsabil alături de Thom Yorke cu artwork-ul albumelor & grafica sitului formaţiei) înfăţişează nu un om, ci un manechin din plastic pe care se exersa resuscitarea într-un spital şi care avea o expresie "între agonie şi extaz - perfectă" şi de la sunetul vîntului suflînd printr-un amplificator ce deschide Planet Telex la sumbrele acorduri melancolice care încheie Street Spirit. De fapt, aşa e şi ansamblul de piese ce compun The Bends: un mix de stări extreme, furie, claustrofobie, alienare (all surrogate and bulletproof), paranoia, spaima că spaţiul înconjurător se poate dezintegra oricînd şi angst existenţial în faţa mecanicizării şi plastificării tot mai accentuate ale lumii contemporane (Fake Plastic Trees, [nice dream]), tristeţi şi tînjiri universale (I want to live and breathe I want to be part of the human race zice piesa-titlu) - o sumă a nevrozelor şi neliniştilor sfîrşitului de mileniu. Totul punctat de chitări furioase (Just, My Iron Lung) sau acustice (High and Dry, Street Spirit), îmbinări de riff-uri electrizante şi balade melancolice care ascund cîteva din cele mai caustice versuri ale deceniului; şi una dintre cele mai emoţionante & copleşitoare voci ever. Încheierea e totuşi mai optimistă decît te-ai aştepta: immerse your soul in love. Fade-out...