Garbage - Bleed like Me

Încă de la debutul lor de acum zece ani, Garbage au fost o mare promisiune; cum să n-ai mari aşteptări de la o trupă care e brainchild-ul lui Butch Vig - producătorul responsabil pentru sound-ul unuia dintre albumele fundamentale ale deceniului 10 - Nevermind (Nirvana, în caz că mai există cineva care nu ştie!) împreună cu doi excelenţi muzicieni de studio şi are ca front woman una dintre cele mai focoase/intense/sexoase prezenţe din rock - scoţianca Shirley Manson?! O promisiune niciodată pe deplin îndeplinită - toate creaţiile lor fiind experimente destul de comerciale/MTV-friendly calculate la milimetru şi deficitare la capitolul suflet, cumva sterile în ciuda (sau poate tocmai din pricina) dozei de cinism de rigueur în orice chestie ce se vrea "alternativă".

Bleed like Me, apărut la patru ani după eşecul Beautifulgarbage, nu face excepţie. Nimic nou, în afară de revenirea chitărilor tunătoare & ultra-prelucrate care i-au impus cîndva. Problema e însă exact asta: nu e un come back, ci doar o re-întoarcere la un sound - la impunerea căruia, e drept, Garbage au avut o contribuţie semnificativă. Ceea ce nu-l face mai puţin datat undeva pe la mijlocul anilor '90.

Prima piesă, Bad Boyfriend îl are pe Dave Grohl (ex-Nirvana...) la tobe drept principal atu, dar e aproape o clonă a clasicului Hot Blooded (Foreigner), iar versurile (neinspirate) rămîn pe un teritoriu familiar de la Androgyny încoace - ca şi în Boys Wanna Fight sau banalul Sex Is Not the Enemy. Run Baby Run aminteşte de The Crystals (Da Do Run Run, anyone?!) şi de riff-urile Smashing Pumpkins din epoca lor de glorie, iar tonul lui Shirley nu poate să n-o evoce pe Debbie Harry. Metal Heart, dansant şi aparent uşurel, e suficient de întunecat şi cu reminiscenţe de industrial (& o interpretare corozivă ce o conjură pe Patti Smith) ca să fie palatabil - asta dacă n-ai ascutat niciodată Curve! Chiar şi primul single, infecţiosul Why Do You Love Me, e doar un lamento ok perfect încadrabil în revival-ul optzecist din ultimul timp.

Remarcabilă e aş zice doar piesa-titlu (şi pentru că nu e înecată de supraproducţie ca celelalte!) - o subtilă şi autentic deprima(n)tă reactualizare a adictivului & morbidului Walk on the Wild Side; e cumva, singura piesă care chiar îşi are/merită locul pe acest album plin de lucruri care ar fi putut lipsi.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.