Un nou film de Tim Burton e întotdeauna un eveniment. Care trebuie salutat cum se cuvine, în sala de cinema - singurul loc în care somptuos/goticele producţii ale acestui enfant terrible al cinematografiei americane pot fi savurate cum trebuie. E o minune că, într-o industrie atât de formatată şi axată pe reciclări, un copil mare şi zărghit ca Burton primeşte bani şi, ocazional, binecuvântarea studiourilor ca să-şi pună roadele imaginaţiei nebune pe celuloid. Iar faptul că, în general, filmele sale au succes la public e unul dintre puţinele lucruri care justifică speranţa într-un viitor al industriei. Ceea ce face, deplin, şi acest Sweeney Todd, musical horror în care valurile de sânge rezultate din beregate tăiate şi cadavre ciopârţite se întretaie glorios cu romantismul sumbru al unei poveşti de dragoste fără noroc şi de răzbunare devastatoare. Totul în ritmul muzicii scrise acum aproape 30 de ani, pornind de la un roman din '73 al lui Christopher Bond, de unul dintre cei mai prolifici şi interesanţi autori de musical-uri pentru Broadway, Stephen Sondheim. Povestea bărbierului care, nedreptăţit de un monstruos om al legii, devine un sinistru criminal în serie ale cărui victime ajung materie primă pentru cele mai căutate plăcinte cu carne din mizera Londră de secol XIX, era însă mai veche - apărând ca un soi de persistentă legendă urbană încă din 1846. Şi a beneficiat de o serie de adaptări cinematografice - prima în 1936, cea mai recentă (şi non-muzicală) în The Legend of Sweeney Todd ('98, John Schlessinger), cu Ben Kingsley în rolul titular.
Să ne întoarcem, însă, la Burton. Povestea asta avea tot potenţialul macabru şi suficientă tristeţe, tânjire şi neînţelesuri cât să-i vină mănuşă ultimului mare romantic - în sensul autentic, damnat în care era folosită vocabula iniţial - al cinema-ului contemporan. Mai avea şi un protagonist care să se potrivească perfect în galeria (prea-)inocenţilor protagonişti burtonieni - de la Vincent ('82) cel care se visează star horror la Edward Scissorhands ('90) cel candid şi îndrăgostit fără noroc, Ed Wood ('94) ori ameţitul Ichabod Crane din Sleepy Hollow ('99). Căci în universul acestui cineast unic, outsider-ul este eroul recurent, iar gâlceava lui cu lumea "reală", urmată îndeobşte de refugiul în imaginaţie, tema predilectă. Iar de la amintitul Edward Scissorhands, frumosul Johnny Depp i-a devenit lui Burton actor-fetiş, încarnarea favorită a ciudaţilor irezistibili care îi populează lumea. Sweeney Todd e a şasea colaborare dintre cei doi, după cele pomenite mai sus şi recentele Charlie and the Chocolate Factory şi Corpse Bride. Şi le-a testat limitele amândurora. Lui Depp pentru că l-a forţat să cânte, iar lui Burton pentru că l-a făcut să se aventureze din nou, după animatele The Nightmare Before Christmas (la care a fost producător şi scenarist) şi Corpse Bride, în lumea filmelor cântate. De data asta fără ajutorul eternului companion într-ale soundtrack-urilor Danny Elfman. Vestea bună e că le-a ieşit. Din plin - Sweeney Todd e, clar, unul dintre filmele anului. Dovadă, pentru cine ia în serios astfel de lucruri, Globurile de Aur luate pentru cel mai bun film şi respectiv actor principal într-un musical/comedie şi nominalizarea la Oscar a lui Depp - a treia după The Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl şi Finding Neverland, dar (oroare!) prima pentru un rol la Burton. Pe care n-o să-l ia, cel mai probabil, în ciuda faptului că, deşi s-ar fi putut lăsa lejer pe mâna echipei de machiaj şi costume care i-au construit un look cel puţin spectaculos, de la hainele negre la părul vâlvoi cu tot şuviţa albă care trimite (pentru cunoscători) la un vechi rol de savant nebun al lui Humphrey Bogart (The Return of Doctor X) şi cercănele violacee, a ales iar să-şi încarneze obsesiv/damnatul personaj cu o ardoare ce frizează nebunia, infuzându-i fiecare privire şi gest cu atâta patos şi durere încât nu poţi să-ţi iei ochii de la el.
S-a spus că succesul filmului depinde, practic, integral de putinţa lui Depp de a cânta. Unii au cârcotit că nu are cine ştie ce voce, dar zău dacă are vreo importanţă - omul se descurcă mai mult decât onorabil, iar interpretarea lui muzicală musteşte de aceeaşi pasiune cu care s-a abandonat de fiecare dată rolurilor abordate. Şi reuşeşte să-i facă faţă cu brio chiar lui Alan Rickman (cruntul judecător Turpin care i-a distrus viaţa) în cele două duete pe care le au - şi oricine îşi aminteşte formidabilul cover la The Sun Ain't Gonna Shine Anymore performat de acesta din urmă în Truly Madly Deeply, debutul lui Anthony Minghella, ştie că asta e mare lucru. Cel puţin la fel de bună e muza şi iubita lui Burton din ultimii ani, Helena Bonham Carter, care face din partenera de crime a lui Sweeney, îndrăgostita fără speranţă plăcintăreasă Mrs. Lovett, o prezenţă tragică şi magnetică.
Fiind vorba de un film semnat Tim Burton, e clar că în meniu figurează o porţie sănătoasă de orori. Concretizate aici în multele gâturi precis spintecate în ritmul muzicii lui Sondheim, deopotrivă ameninţătoare şi extrem de fredonabilă; dar şi în atmosfera sumbră, subliniată deopotrivă de decorurile jegos-gotic-impunătoare semnate de maestrul Dante Ferretti şi Francesca Lo Schiavo şi de imaginea funestă, amintind dagherotipurile prăfuite de epocă, a lui Dariusz Wolski (The Crow, Dark City).
Toate acestea sunt, însă, finalmente detalii - e trist şi inutil să încerci să povesteşti ori descrii un film de Tim Burton... Ar mai trebui spus doar că, asemeni tuturor realizărilor sale, dincolo de baia de sânge şi contrastele între întunecimi abisale şi mici pete de lumină ori căldură, Sweeney Todd e fundamental o poveste de dragoste. Tragică, osândită, neîmpărtăşită din pricina unor obsesii mai puternice şi atot-mortifiante, dar nu mai puţin înduioşătoare prin asta.