De la trei parale la nici o para chioară - Recapitularea ultimilor ani la Naţionalul din Târgu Mureş

Ca să înţelegem cum trebuie de ce Teatrul Naţional din Târgu Mureş tocmai a ieşit în lume cu un nou eşec (Opera de trei parale de Brecht, în regia lui Liviu Pancu), cred că ar fi necesare nişte informaţii de fond despre toate eforturile depuse de acest teatru în scopul cufundării cât mai adânci şi cât mai rapide în anonimat, prost gust şi încăpăţânare în a produce spectacole care îşi trăiesc existenţa meteoric şi mor fără a face multă vâlvă, pentru a lăsa loc altor rateuri.

Dacă vi se pare că am demarat cu furie şi cu pumnii ridicaţi în aer, pus pe demolat, vă înşelaţi. De fapt scrierea de faţă este expresia dezgustului tot mai accentuat, cultivat cu grijă şi răbdare de vreo şase-şapte ani încoace, de când au început să se întrevadă primele semne ale dezastrului. Spectacolele montate încă începând din perioada respectivă scădeau vizibil ştacheta calităţii de la an la an, prezentând publicului montări răsuflate, vulgare şi semi-amatoristice care duceau încet dar sigur la deprofesionalizarea şi plafonarea trupei de actori, la golirea sălii (rar mai calcă cineva prin teatru în afară de liceenii cu abonamente cumpărate de la şcoală şi care vin de multe ori doar pentru a face gălăgie în sală) şi la gonirea profesioniştilor (să ne amintim doar de scandalul cu care a plecat Radu Afrim din acest teatru, după ce montase două spectacole - Job (după Cititoarea de Raymond Jean) şi Alge (Bernarda's House Remix) - care spectacole chiar stăteau în picioare şi aduceau un aer de proaspăt în teatrul altminteri şi la vremea aceea destul de prăfuit.

Aşadar, după suspendarea acestor spectacole, au urmat dezastre precum Negarea negaţiei (Regia: Dan Glasu), Separaţi în casă (Regia: Achille Roselletti), Pădurea (Regia: Al. Colpacci), Provocarea (Regia: Radu Olăreanu), Colonia penitenciară (Regia: Ulf Dueckelmann), Şi fluturii sunt liberi (Regia: Liviu Pancu), Menajeria de sticlă (Regia: Cornel Popescu), Năpasta (Regia: Cristian Juncu), Duelistul (Regia: Attila Vizauer), Ne vedem mai târziu sau mâine (Regia: Gelu Badea), Bigamul (Regia: Cristian Ioan), Priveşte înapoi cu mânie (Regia: Liviu Pancu) şi multe, multe altele. Titlurile au fost alese la întâmplare şi în multe cazuri textele chiar nu au nici o vină, este vorba de forma pe care au luat-o ele pe scenă. Directoratul lui Cristian Ioan pare să însemne, rezumat în câteva cuvinte, aprobarea de proiecte care abundă în note false, montate de regizori care lucrează mai mult sau mai puţin după ureche, dar care pozează în primadone, promovarea unor artişti care se remarcă prin stridenţă şi cabotinism, în detrimentul celor care chiar au ceva de spus, dar care, forţaţi de context, se mulţumesc să facă backing vocals discret în ton cu falseturile din prima linie.

Prin urmare, nu e de mirare că la un spectacol precum cel care a avut premiera duminică, în 10 februarie 2008, stai în scaun şi te baţi cu palma peste gură ca babele şi te gândeşti că de fapt nu mai are nici un sens să mai vii la Naţional, că doar te poţi enerva foarte bine şi în altă parte (poţi deschide televizorul, poţi merge într-un bar de manele sau poţi sta pur şi simplu zece minute, nemişcat, în mijlocul străzii şi gata, eşti un pachet de nervi). Despre Opera de trei parale montată de Liviu Pancu şi denumită pompos "musical" (da' de unde!) nu ar fi prea multe de spus. Dar spun totuşi, pentru că în felul ăsta mi-am propus să închei un capitol, respectiv mersul la teatru în clădirea Naţionalului, aşa cum se prezintă el în acest moment. Prin urmare, din plictiseala de trei ore şi jumătate te mai trezeşti când se mai întâmplă câte o enormitate pe scenă (de exemplu când tot coboară ceasuri peste ceasuri din tavan, care numai ca simbol nu servesc, în rest pot fi orice altceva, când se interpretează un "exploziv" moment à la Sistem, cu bătut de beţe în decor, şi care moment nu are absolut nici o legătură cu restul propoziţiei sau când se termină spectacolul într-un ton greţos şi melodramatic, urmat de un moment înălţător de pură discotecă scoborâtă direct în Soho). Din toată ciorba asta fără sare şi fără piper, cu momente muzicale răcnite în difuzoare (din cântece realmente nu se înţelege nimic), cu numere de dans care se remarcă prin desincronizare (cele mai multe) şi ridicol (unele dintre ele) şi cu momente de cămin cultural de Răsturnaţii din Deal, nu prea ai ce alege. Aşa încât performanţele actoriceşti nici nu mai merită menţionate, pentru că cei care ar putea într-adevăr să facă treabă bună - Costin Gavază (care chiar se străduieşte şi reuşeşte să mai dea puţină culoare pe ici, pe acolo), Elena Purea (care îşi struneşte personajul, în limitele în care e lăsată să o facă) , Ionela Nedelea (apariţie scurtă, dar notabilă), Dan Rădulescu (agreabil într-un personaj dezagreabil) - sunt oricum sufocaţi de prestaţii sub limita decenţei - Dana Pancu (campioană absolută la lipsa de expresie de orice fel), Claudia Domokos (lipsită de suflu şi de dicţie), Ciugulitu Csaba (exagerat şi melodramatic) -, restul (adică restul distribuţiei, aflată între aceste două extreme) menţinându-se într-un onorabil con de umbră, din care nu se remarcă nici unul, ceea ce este mai bine, pentru că într-un astfel de spectacol este un deserviciu pe care ţi-l faci ca actor şi dacă te remarci în bine şi dacă te remarci în rău, aşa că mai bine nu te vezi deloc. Inutil de menţionat că şi cântecele lui Kurt Weill sunt de nerecunoscut (bine, de exemplu şi remixurile lui Bjork să zicem, îi fac cântecele de nerecunoscut, dar asta se întâmplă în favoarea cântecelor respective, or aici nu e cazul).

Prin urmare, pentru a încheia, în ceea ce mă priveşte consider că am pus punct, aşa cum spuneam mai sus, vizitelor pe la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, din care deocamdată nu a mai rămas decât titulatura, până la o schimbare a situaţiei, schimbare care înseamnă de fapt smulgerea din rădăcină a tot ceea ce reprezintă această instituţie în acest moment şi întoarcerea la kilometrul zero, într-o formulă total diferită, în care să fie incluşi doar cei care mai pot să schimbe în mod radical ceva.

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.