Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  I Am Legend

Ultimul om - I Am Legend


Andrei Gorzo

Dilema Veche, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Dacă de azi în doi-trei ani vi se întîmplă să vă aflaţi la New York şi să poftiţi la o friptură de căprioară, urcaţi-vă într-o maşină cu o puşcă şi-un cîine şi luaţi-o spre centrul oraşului. Intraţi fără milă în cîrdurile de păsări care vi se vor pune în cale, dar aveţi grijă la vehiculele abandonate, în special la tancuri. Cînd nu mai puteţi trece din cauza lor, luaţi-o pe jos prin savana din Times Square. Acolo vin căprioarele. Alegeţi-vă una care vi se pare mai puţin creată pe computer, dar, dacă-i interesează şi pe leii din zonă, mai bine renunţaţi. Apropo, faceţi tot posibilul să vă întoarceţi acasă pînă la căderea nopţii, iar în timpul zilei evitaţi beciurile întunecoase, căci acolo locuiesc Infectaţii. Aceştia sînt chei, au dinţii crescuţi unii peste alţii şi o piele alb-gălbuie, plină de vinişoare; orice metalist ar fi onorat să-i poarte pe tricou. Au ajuns aşa din cauza unui virus apărut în 2009, prin eforturile unei savante (Emma Thompson) care de fapt voia să vindece cancerul. Oamenii care n-au ajuns aşa ori au murit din cauza virusului, ori au fost mîncaţi de oamenii care au ajuns aşa şi de cîinii lor, care au ajuns tot aşa. De trei ani de zile, doctorul Neville (Will Smith) încearcă să găsească un antidot, iese zilnic să vîneze căprioare şi să caute supravieţuitori şi acceptă încet-încet ideea că e singurul om necontaminat de pe planetă. I Am Legend e regizat de Francis Lawrence, care, spre cinstea lui, nu pune la început nici un insert explicativ, ci ne lasă să descoperim treptat dimensiunile catastrofei. După prologul în care o vedem pe Emma Thompson anunţîndu-şi descoperirea, ne pomenim în maşina lui Neville, gonind după căprioare printr-un New York post-apocaliptic, dar încă plin de reclamele unor spectacole care se joacă azi. Sîntem obligaţi să ne orientăm din mers: un afiş ne avertizează în privinţa cîinilor infectaţi, scuturile metalice de la ferestrele casei lui Neville ne anunţă că, deşi s-ar putea să fie singurul om din oraş, în nici un caz nu e singura creatură. Cu mult înainte de a-i descoperi pe mutanţi (într-un beci unde stau în cerc, cu frunţile apropiate, cu vocile unite într-un murmur care pentru ei pare a fi alinător, dar pentru noi nu e), sîntem speriaţi bine.

Bucata asta de film e foarte bună. Limbajul cinematografic e elementar, dar aşa şi trebuie să fie, pentru că, într-o poveste de supravieţuire post-catastrofică, limbajul acţiunii pure pare limbajul adevărului. (Gîndiţi-vă la Robinson Crusoe, pentru care verbele revin la greutatea lor originară de acţiuni care te ţin în viaţă, substantivele redevin nume de botez date lucrurilor, iar restul devine balast). Contrar tradiţionalei prejudecăţi elitiste în privinţa blockbuster-urilor, păcatul lor capital nu e sărăcirea limbajului cinematografic de dragul acţiunii pure; păcatul lor e balastul - împotmolirea în explicaţii inutile, minciuni bombastice şi ciorofleacă sentimentală, de dragul "complexităţii" şi al "mesajului". Contrar opiniei generale, Hollywood-ul de azi nu se pricepe la acţiune pură; sau s-ar pricepe, dar n-are încredere în capacitatea ei de a revela adevăruri, aşa că-i sacrifică puritatea pentru a se ocupa de lucruri la care nu se pricepe.

I Am Legend devine un film prost din clipa în care alţi doi supravieţuitori, o femeie şi un copil, îşi fac apariţia ca să-l scoată pe Will Smith din abisul singurătăţii lui. Apariţia lor nu face decît să dea în vileag lipsa de abisalitate a abisului respectiv. În primul rînd, Smith e un actor prea sociabil pentru rolul ultimului om de pe pămînt; atîta timp cît a fost singur pe ecran l-am crezut, dar acum cînd trebuie să joace efectele singurătăţii, devine evident că în viaţa lui n-a stat singur mai mult de cinci minute. În al doilea rînd, dramaturgia e insultător de superficială: Smith iese din abis atunci cînd aude vocea lui Shrek (pe un DVD) şi-şi aminteşte de Bob Marley, care "credea că poţi vindeca virusul urii injectînd muzică şi dragoste" - un crez care, în viziunea acestui film, ar trebui să inspire orice om de ştiinţă. Apropo, vorbim despre un om de ştiinţă care se luptă de trei ani cu un virus, dar nu-i găseşte leacul decît atunci cînd vine o gagică şi-i spune că mai există supravieţuitori în munţi, pentru că virusul nu rezistă la frig. Evrika! Mai rău, gagica îl informează că şi el, şi ea fac parte din planul lui Dumnezeu, care, oricît s-ar împotrivi el, există. Orice ficţiune post-apocaliptică mai ambiţioasă e obligată să atace, într-un fel sau altul, problematica teodiceică (să reconcilieze - sau nu - apocalipsa respectivă cu existenţa unui Dumnezeu, de preferinţă bun), dar Hollywood-ul are prostul obicei de a rezolva problematica asta în doi timpi şi trei mişcări, pe principiul: "Şi atunci se făcu multă lumină..." Ba atunci se stinse - definitiv.



 Toate articolele despre I Am Legend


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 I am Will Smith: Legendă moartă - I Am Legend, Alin Ludu Dumbravă
 Cum să faci terci o capodoperă SF - I Am Legend, Carmen Mezincescu
 Ultimul şi cel de pe urmă - I Am Legend, Andrei Creţulescu
 Legendă vie merită văzut - I Am Legend, Iulia Blaga
 Două jumătăţi foarte diferite - I Am Legend, Iulia Blaga
 Toate articolele despre I Am Legend


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer