Re:publik / decembrie 2007
De mai bine de 35 de ani numele lui e sinonim cu al cinematografului american. De cam tot atîta timp strînge o performanţă la limita intensităţii suportabile după alta. Frank Serpico, Sonny Wortzik, Tony Montana... De la Michael Corleone (The Godfather, '72), rolul care l-a făcut icon în ochii unei întregi lumi strînge nominalizare după nominalizare, dar abia apariţia într-un remake aseptic şi mai curînd jignitor al unui clasic italian, Scent of a Woman, i-a adus un Oscar pe care actori care nu i-ar fi ajuns nici la vîrful unghiei de la picior îl primiseră demult. Vocea hîrşită, duhnind a tutun e inconfundabilă. Destui o să-ţi spună fără ezitare că e cel mai mare actor în viaţă. Anul acesta American Film Institute îi dă în sfîrşit premiul pentru întreaga activitate. Dar ce mai face Alfredo James "Al" Pacino în ultimul timp?

New-yorkezul de origine siciliană n-a renunţat niciodată la teatru, ba chiar primul lung metraj pe care l-a semnat, cu o mînă surprinzător de sigură, ca regizor, Looking for Richard ('96), e o veritabilă declaraţie de dragoste - problematizantă, analitică, plină de nelinişti şi dileme - făcută scenei şi în special mult-iubitului său Shakespeare. După perioada glorioasă din anii '70, Cruising, controversatul thriller cu accente homo & sado-maso al lui Friedkin, atrăgea primele ridicări întrebătoare din sprînceană; dar Scarface-ul lui DePalma îl transforma în icoană definitivă a culturii populare. Anii '80 au însemnat mai mult teatru, iar începutul deceniului 10 îl găsea parcă revenit la o nouă formă (Dick Tracy, Frankie and Johnny, Glengarry Glen Ross, Carlito's Way). Dar după marea întîlnire cu eternul "rival" De Niro în spectaculosul Heat, apariţiile devin tot mai inegale. De la cabotinismul extremissim din Devil's Advocate la ultimele zvîcniri combative ale unui om la sfîrşit de carieră (Insider) e un drum practic nemăsurabil. Ca şi de la flamboaianţa nu-tocmai-controlată în chip de primar al urbei natale (City Hall) la emoţionantul gangster mărunt cu viaţa zdrenţe din Donnie Brasco ori obositul antrenor tradiţionalist din Any Given Sunday. Dar în momentul în care De Niro pare pe cale să-şi ridiculizeze ad nauseam marile performanţe de altă dată, iar Nicholson e şi el semi-epuizat, doar micuţul Pacino încă mai zvîcneşte periodic.

Da, există S1m0ne (Andrew Niccol), poveste tembelă despre extremisme tehnologice & realităţi virtuale, jucată pe pilot automat, dar în acelaşi 2002, Al dădea viaţă altor două personaje cît se poate de vii şi nuanţate - poliţistul sfîrşit şi hăituit de vinovăţii & nesomn în Insomnia (Christopher Nolan) şi insignifiantul antreprenor care ar vrea să mai facă un cît de mic lucru bun la final de carieră în prea puţin văzutul People I Know. În 2003 comitea o altă apariţie cel puţin chestionabilă - un agent/instructor CIA flamboaiant-isteric-haotic şi frustrat care se juca cu Colin Farrell într-un simulacru complet ratat de thriller paranoid, The Recruit. Tot atunci trecea puţin, cabotin / brambura, prin mult hulitul Gigli în chip de procuror federal uşor dement. Dar nici nu se uscase bine cerneala diatribelor care îi prevedeau aceeaşi pantă descendentă ca amicului De Niro că omul scotea cumva din mînecă un nou alter-ego siderant - McCarthy-istul Roy Cohn, bîntuit de fantomele şi păcatele tinereţii în mini-seria regizată de Mike Nichols pentru HBO după piesa premiată a lui Tony Kushner, Angels in America. Globul de Aur care i-a recompensat prestaţia n-a fost decît o confirmare că Pacino mai are încă un cuvînt greu de spus şi o prezenţă notabilă în cinematografia lumii.

Micuţul domn încă în plină vervă s-a apucat apoi de un film bazat pe o piesă shaekespeariană, The Merchant of Venice (2004), sub îndrumarea lui Michael Radford. Într-o abordare cît se poate de sobră şi adaptată contemporaneităţii, Shylock-ul său dur şi totuşi uman e un personaj mai curînd tragic, a cărui cădere inexorabilă e datorată unei combinaţii de soartă şi vremuri potrivnice, dar şi propriilor acţiuni. După o altă performanţă uşor exagerată ca antreprenor de pariuri sportive prins într-un joc tot mai urît cu tînărul Matthew McConaughey (Two for the Money), omul revine în 2007 într-o serie de producţii. Va fi, pe rînd, expert criminalist pentru FBI în Ocean's 13, eroul principal al unui chestionabil remake regizat de Harold Becker (care a mai lucrat cu Al la Sea of Love şi City Hall) după Rififi-ul lui Jules Dassin. În ce priveşte acest din urmă proiect, celălalt mare argument în favoarea sa este numele scenaristului - miticul Bo Goldman (One Flew over the Cuckoo's Nest, Shoot the Moon). Dacă adăugăm că inegalul Niccol pregăteşte Dalí & I tot cu omul nostru din Bronx în rolul titular, aş zice că e evident că minusculul domn e departe de a-şi fi încheiat prodigioasa carieră. Mai ales că ultimii ani ne-au demonstrat din plin că a rămas, încă, la deja 67 de ani, perfect imprevizibil.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus