E întotdeauna dificil şi problematic cînd liderul unei trupe "importante" decide să facă ceva de unul singur. La fel şi cu oricum mult-discutatul Yorke, la care inclusiv jumătate din fanbase-ul Radiohead se uită chiorîş pînă azi aşteptînd să-şi scoată odată catalogul Warp Records din cap şi să livreze The Bends II. Sau măcar o clonă a Ok Computer. Ceea ce The Eraser în mod sigur nu e. Motiv pentru care a fost: a) lăudat pentru continuarea derapajelor IDM începute cu Kid A şi minimalismul orchestral; b) etichetat recurent Kid B, majoritatea cronicarilor părînd să fi uitat că au zis deja asta, aiurea, cînd a ieşit Amnesiac; c) înjurat pe strict aceleaşi motive; d) acuzat de monotonie, absenţa structurilor clasice de piese pop/rock (mai ales a refrenelor) sau a variaţiilor ritmice & multi-instrumentale ale pieselor Radiohead; şi pentru că seamănă prea mult sau nu suficient cu acelea. Pentru că atunci cînd eşti Yorke mai toată lumea ştie mai bine decît tine ce & cum ar trebui să cînţi.
The Eraser nu e nici pe departe doar angoasă tehnologic-ambientală. Început ca o joacă de-a montatul, prelucratul, cut'n'paste-ul unor mici fragmente melodice îngrămădite în laptop-ul lui Yorke şi pus cap la cap în doar cîteva săptămîni de pauză/trenare în înregistrările pentru noul album al trupei cu sprijinul amicului Nigel Godrich, e o mostră densă, claustrofobă şi, desigur, vag alienată, a modului cum funcţionează mintea creierului formaţiei care-a salvat cîndva rockul. TE e o operă minoră, de o frumuseţe (ne)liniştită, calmă, matură. Apud Thom, "şi mai multe beat-uri şi electronică", dar cel mai mare atu al său, dincolo de asamblarea competentă a loop-urilor scheletale, accentele de tehno minimal (piesa-titlu, The Clock, în care în fundal, abia ghicit, pare rătăcit şi un simulacru de chitară), ritmuri de bass digitalizate (Harrowdown Hill), ecouri de synth pop sedat (Atoms for Peace) ş.cl., e chiar vocea. Da, acea voce care te poate face să plîngi sau tremuri prin pasiunea dementă pusă în fiecare notă, şi care se aude aici atît de clară şi bine conturată, eliberată de orice reverb şi aproape orice prelucrare, cum nu s-a mai oferit unor urechi de la (asta e!) The Bends încoace. Ca şi cum cel mai panicat om din rock s-ar fi eliberat în sfîrşit de groaza de glasul şi interpetarea sa devenite de mult trademark şi imitate ad nauseam, şi ar fi decis să le lase din nou complet libere. Ceea ce face albumul ceva mai intim, senzual şi personal decît orice au făcut Radiohead de mult timp încoace - exceptînd poate b-side-uri obscure ca Talk Show Host sau The Amazing Sounds of Orgy. În rest, evident că e vorba de spaime legate de toate lucrurile care nu merg cum trebuie în lume, fie acestea uraganul Katrina şi un nou potop iminent (And It Rained All Night) sau de sinuciderea lui David Kelly (şi dacă nu ştiţi cine a fost domnul cu pricina, atunci meritaţi tot ce vi se întîmplă) - Harrowdown Hill, cel mai furios cîntec scris vreodată de omuleţul acesta, chiar luînd în considerare I Will... Dar şi, şocant poate, de dragoste, cîntată în cea mai joasă cheie în care s-a cufundat timbrul aparte al domnului vreodată (Skip Divided) sau chiar monologuri optimist(ic)e (Atoms for Peace). Pe scurt, o apocalipsă mult mai dulce decît ne-am fi aşteptat.