Mărturisesc că am început să mă confrunt cu problemele limbajului vulgar sau ale spuselor pe şleau destul de recent, cînd am început să traduc în franceză scenarii de film şi tinere condeie dramatice contemporane. E vorba deci de un contact din ce în ce mai frecvent şi o dilemă pur tehnică, fără nici o umbră de pudibonderie, căci referinţele anatomice ca punctuaţie virilă a conversaţiei nu mă tulbură în mod deosebit. Şi lăsînd deoparte orice ipocrizie, pot spune că am practicat acest stil, ocazional, în forme mai mult sau mai puţin atenuate de o bună-creştere presupusă, în momentele de maximă exasperare, ca tot românul. Eroare însă, strada bucureşteană m-a readus recent la realitate, limba românească e din ce în ce mai verde, mai viguroasă, chiar oacheşă pe alocuri, incongruităţi şi absurdităţi voioase îţi fac cu ochiul unde te aştepţi mai puţin şi te lasă "mască" cînd ţi-e aleanul mai mare. Am descoperit nu de mult, pe prima pagină a unui roman very trendy, o reprezentantă a sexului frumos, ce se afirma cu pitorească violenţă "o doamnă", jurîndu-se pe organul ce-i lipseşte din plin (absenţa/prezenţa şi cît "of!"), şi aici Freud ar avea multe de spus. Pe scurt, bunele maniere nu mai sînt ce au fost, şi poate e mai bine aşa.
Ce mă amuză de altfel este tocmai amestecul de genuri, saltul acrobatic între un limbaj sau jargon elegant, dar fad, de colocvii internaţionale, între confraţi universitari, şi revenirea pe pămîntul ferm şi noroios al problemelor de fiecare zi. Mondializarea pune în felul ei cîteva grăunţe de sare şi piper: zilele trecute, pe o oarecare stradă pariziană am auzit în urma-mi, în dulcea limbă românească, cîteva exclamaţii de acum banale în care citarea membrului viril ritma periodic începuturile de frază şi am continuat drumul fără alte surprize, pînă cînd am realizat că de fapt nu mai eram pe Calea Victoriei sau în Dudeşti. Dar să părăsim anecdotele: fără nici o condamnare estetică sau morală, ceea ce mă interesează la un text, în primul rînd, este ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor - sînt ele fără şir, răsună doar "frumos din coadă" sau fac să se audă ceva nou, fie el şi cîntecul străzii, care are şi ea ceva de spus? Apoi, în cazul concret al teatrului, corespund aceste replici "vulgare", provocatoare, personajului, felului său de a vedea, de a percepe lumea? Nu mă jenează deloc faptul că personajele din Sado-maso sau Elevator fac să se zburlească unele urechi prea gingaşe, replicile sînt ale acestor tineri din zilele noastre, cu toate derivele şi naivităţile lor. Mă jenează însă cînd într-o adaptare recentă după Jurnalul lui Mihail Sebastian, dramaturgul Stelei fără nume, surprins în atmosfera anilor '40, îi explica iubitei că îi e frică de tot, "îmi e frică şi să mă piş". Domnişoara Cucu ar aprecia.
În ceea ce priveşte cum şi pînă la ce nivel putem transcrie limbajul contemporan ce alunecă din ce în ce "sub centură" (tendinţa e europeană şi e definită adesea ca un "fenomen de generaţie"), aş merge puţin mai departe sau pe "de lături". O carte recentă a lui Umberto Eco, născută din experienţa sa de traducător, intitulată Dire presque la même chose, situa de la început sîmburele problemei: mai întîi, ce înseamnă a traduce? O primă definiţie, evidentă: a spune acelaşi lucru în altă limbă. Şi de aici Eco se lansează într-o serie ameţitoare de ipoteze, de paradoxuri care pot fi reduse la această dificultate finală: ce înseamnă "acelaşi lucru", "la stesa cosa", sau "la chose", cuvînt care în franceză îmbracă o ambiguitate utilă în cazul nostru. "La chose", mai mult, dificultatea de a spune "la chose", e cîteodată dificultatea de a vorbi despre actul sexual, despre ceea se petrece în partea de sub centură. Dar cum să vorbim despre termenul însuşi al discuţiei noastre? În franceză, se vorbeşte despre limbajul vulgar, care este pur şi simplu "un langage bas", limba de jos (care limbă, care jos?) ceea ce în română sună ca nuca în perete. Revenind la problemele mele de traducere, cum şi pînă la ce punct pot traduce înjurăturile şi propunerile mai jos de centură, m-am resemnat cu ideea că traducerea rămîne ceva cît mai "aproape" de lucrul sau ideea invocate, "presque", dar niciodată identică. Mamele, Paştele şi lumînările lor pot dormi liniştite: în Franţa, blasfemia se va situa "aproape" la fel, sau "presque", căci un "enculé" nu va egala vreodată un "bagă-te-aş" etc., cunoaşteţi urmarea.
Cît despre faptul dacă asta este o purtare de "domnişoară cumsecade" (o replică citată din memorie din Domnişoara Nastasia) asta e o altă poveste, care ne trimite la restul lumii şi la oglinzile ei. După un celebru specialist în epoca antichităţii (Jean-Pierre Vernant, dispărut recent), pentru vechii greci a se privi într-o oglindă era ca şi cum ar privi chipul Meduzei, ca şi cum ar vedea chipul lor nocturn, fiinţa lor din lumea de dincolo. Tinerii de astăzi vorbesc urît aşadar, pe stradă, la teatru, la cinema: ce e de făcut? Urîtul se opune întotdeauna frumosului? Răul - binelui şi comicul - tragicului? Lucrurile nu sînt aşa de simple, răul a devenit banal, nimeni nu-i cu totul alb, nici cu totul negru, undeva între faţa tragică şi comică a măştii antice se ascund grotescul şi absurdul lumii moderne. Căci, de cele mai multe ori, "urîtul" se află de partea vieţii, se ascunde în inima ei, este, în felul său, o nouă formă de "frumos", poate aceea pe care o merităm şi de care avem parte. Şi închei aici cu un aliat neaşteptat: Victor Hugo spunea undeva că frumuseţea e unică, urîtul însă are mii de chipuri... Păcat însă că limba despre care vorbim în aceste pagini are deocamdată mult mai puţine cuvinte şi doar cîteva idei, viguroase, dar singurele...
Notă: Mirela Nedelcu-Patureau este critic şi cercetător de teatru la CNRS, Franţa.
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.