Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Charlie Wilson's War

La nivel înalt - Charlie Wilson's War


Andrei Gorzo

Dilema Veche, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu credeam că Hollywood-ul de azi mai e în stare să producă un divertisment politic de înaltă clasă, cum este Charlie Wilson's War. Filmul, care arată cum i-a înarmat America, în anii '80, pe luptătorii antisovietici - şi, pe viitor, antiamericani - din Afganistan, nu e nici apologetic, nici autoflagelator. De exemplu, dacă un regizor ca Oliver Stone ar fi simţit nevoia să-şi marcheze emfatic dezaprobarea faţă de tranzacţiile ţării sale cu un personaj ca dictatorul pakistanez Zia-ul-Haq, regizorul Mike Nichols n-o simte; nu că Nichols le-ar aproba, dar pe el nu-l interesează, ca pe Stone, să facă pe conştiinţa ultragiată a Americii. Tonul lui nu e tonul unui cabotin isteric, care ne cere să ne prefacem şocaţi de faptul că în politică se fac anumite lucruri, ci tonul unui om de lume, pentru care e de la sine înţeles că ele se fac. Asta nu înseamnă că filmul e mizantropic: congresmanul democrat Charlie Wilson (Tom Hanks), care, ca membru al comitetului de finanţare a operaţiunilor CIA, a reuşit să mărească fondul pentru Afganistan de la cinci milioane la un miliard de dolari, e prezentat ca un personaj din tabăra binelui, ca şi agentul CIA Gust Avrakotos (Philip Seymour Hoffman), care l-a ajutat. Dar motivul pentru care cei doi primesc aprobarea lui Nichols e tocmai scepticismul sănătos cu care (după cum ne asigură filmul) au tratat tot timpul noţiunea de "tabără a binelui", precum şi pe aceea de "război sfînt", asta în timp ce alţi simpatizanţi americani, de la o somptuoasă anticomunistă de salon (Julia Roberts) pînă la preşedintele comitetului lui Wilson (Ned Beatty), ajunseseră să le folosească la fel de des ca mujahedinii afgani. În viziunea lui Nichols, problema n-o constituie oamenii ca Wilson şi ca Avrakotos, care abordează pragmatic un obiectiv formulat în termeni oneşti (formularea lui Avrakotos ar trebui să sune cam aşa: "Să-i belim pe sovietici!"), fără a-l amesteca pe Dumnezeu, fără a-şi închipui că pot fi şi cu sufletul în rai, şi cu generalul Zia la masă, fără a uita că un lucru bun azi se poate dovedi rău mîine.

În viziunea lui Nichols, problema (atît în Orient, cît şi la Casa Albă) o constituie aceia care nu pot trăi dacă nu cred despre ei înşişi că sînt perfect puri, că ei şi aliaţii lor sînt, pentru eternitate, forţele Binelui. De pildă, atunci cînd trebuie să ţină un discurs, la un dineu în onoarea preşedintelui Zia (Om Puri), personajul Juliei Roberts nu se poate abţine să nu înceapă prin a preciza, sublim de inadecvat, că preşedintele nu şi-a omorît predecesorul. Dimpotrivă, Wilson acţionează pe principiul că forţele globale se adună mai uşor în jurul slăbiciunilor lumeşti decît în numele celor sfinte: într-o secvenţă demnă de Billy Wilder, el îşi asigură cooperarea Ministerului Apărării din Egipt oferindu-i ministrului o stripteuză din Texas. Slăbiciunea omului politic la stripteuze, cocaină şi alcool e, de altfel, subiectul multor investigaţii întreprinse de Wilson în timpul lui liber, precum şi motivul pentru care e el însuşi investigat (de un procuror pe nume Giuliani). Atunci cînd îl vizitează pentru prima dată la birou, Avrakotos îl găseşte pregătindu-şi apărarea şi, pe toată durata întîlnirii, Wilson se împarte între secretarele sale şi agentul CIA, ţipînd cînd la el, cînd la ele, de parcă ar fi directorul de ziar interpretat de Cary Grant în marele film al lui Howard Hawks, His Girl Friday.

Toate astea vor să însemne că Nichols regăseşte spiritul marii comedii sofisticate americane. Actorii par să se simtă în largul lor în climatul ăsta şi, într-adevăr, e mare păcat că trăiesc într-un Hollywood ajuns ca vai de capul lui, unde Hanks - un combinator la fel de elegant ca Grant - trebuie să-şi umple zilele (şi buzunarele) cu de-alde Forrest Gump şi The Da Vinci Code, iar Roberts trebuie să fie Pretty Woman, cînd ar putea fi o funny woman delicios de aeriană, o Carole Lombard. Cît despre Seymour Hoffman, pentru mine el e însuşi reîntruparea spiritului lui Wilder: parcă e echipat cu un detector special de mirosuri umane urîte, dat la maximum de-o viaţă întreagă, iar vocea lui e un grohăit veştejitor şi totodată melodios, care pare să iasă dintr-o ublietă de cinism fără fund. Presupun că filmului i se poate totuşi reproşa că glamorizează politica internaţională, pentru că, oricît de cinică ar fi, o comedie ca asta (sau ca His Girl Friday, sau ca One, Two, Three al lui Wilder) e totodată un omagiu adus energiei americane (reprezentată, în toate trei cazurile, de figura combinatorului abil care aranjează lucrurile una-două); şi evident că, în lumea reală, lucrurile nu se aranjează una-două. Dar filmul e foarte plăcut. E împotriva iluziei de puritate şi a bigotismelor de orice fel, de partea lucidităţii şi a păcatelor minore. E profund civilizat.



 Toate articolele despre Charlie Wilson's War


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 ...What is it good for?! - Charlie Wilson's War, Andrei Creţulescu
 Binele împotriva forţelor răului - Charlie Wilson's War, Iulia Blaga
 Un alt capitol al epopeii naţionale americane - Charlie Wilson's War, Iulia Blaga
 Politică de pahar - Charlie Wilson's War, Răzvan Brăileanu
 Când frivolitatea şi politica îşi dau mâna - Charlie Wilson's War, Carmen Mezincescu
 Toate articolele despre Charlie Wilson's War


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer