Din diverse motive, în principal conexiunile cu trupe canadiene care-au avut parte în ultimii ani de ceva expunere mediatică, gaşca de o ciudăţenie manifestă formată în jurul lui Carey Mercer s-a bucurat în ultimul timp de neaşteptat de multă atenţie. Pe care Tears of the Valedictorian, al patrulea album de studio Frog Eyes, o justifică deplin, deşi e probabil că îi va aduce în casele şi urechile multora dintre aşa-zişii fani indie actuali. Nu că aş avea, principial, ceva împotriva unei mai largi audienţe, dar mi se pare că sound-ul violent, carnavalesc şi greu digerabil (pentru cei mai mulţi) la primele audiţii cu care Mercer & co şi-au asigurat pînă acum restrînsul following ultra-dedicat nu rimează deloc cu falsitatea modelor contemporane.
Muzica lor a fost mereu de nişă şi cred că ar trebui să rămînă aşa. Că-i zici pop/rock haotic şi distorsionat, alternativ psihotic sau noise melodic, sună extrem de vital, dens şi puternic, deopotrivă accesibil şi îngrozitor. Articulat, ca de obicei, în jurul vocii înspăimîntătoare a lui Mercer şi a clapelor furioase ale lui Spencer Krug, baroc, centrat pe două piese expansive, maiestuos/grandioase (Caravan Breakers şi Bushels, postat pe la începutul anului 2007 pe diverse situri de download-uri gratuite, în chip de preview), TotV pare să încerce să pună în cuvinte şi ritm viziunile apocaliptic / suprarealiste care-au populat de la început universul imagistic al trupei, acea furtună dinlăuntru şi dinafară pomenită în...Eagle Energy. Pe scurt, o mixtură impresionantă de patos, furie, abjecţie şi delicateţe (frizînd poezia) care e aproape imposibil să te lase indiferent, dar foarte probabil să te lase perplex.