Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Soluţia


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De câtva timp, la nivel european s-au înmulţit reuniunile, colocviile, conferinţele, dezbaterile ş.a.m.d. consacrate "locului şi rolului" Teatrelor Naţionale în contextul culturii fiecărei ţări, dar şi în context continental. Fără îndoială, este aici o reacţie (de apărare?) la presupusa dizolvare a identităţii etnice în conceptul general - şi atât de vag, pentru unii - de europenitate. Personal, am impresia că, la o adică, ameninţată ar fi identitatea statală, nu cea naţională, ceea ce nu e chiar acelaşi lucru; şi, oricum, până acolo mai e mult şi bine.

Dar oamenii de teatru (naţional) par grăbiţi să rezolve chestiunea, aşa încât pun la cale întâlniri periodice în care discută la nesfârşit despre diverse strategii de supravieţuire, împreună şi separat, asaltului acestui furtunos spirit al vremii, în care îşi povestesc reciproc planurile de viitor, în care îşi văd unii altora spectacolele şi în care, mai ales, încearcă să se simtă bine laolaltă. Iar dacă celelalte obiective rămâne mereu să fie atinse, poate, la următoarea întâlnire, ultimul punct este întotdeauna bifat fără greş, spre satisfacţia generală. La urma urmei, el e şi cel mai important.

Cea mai recentă reuniune de acest fel s-a desfăşurat, la mijlocul lui decembrie trecut, la Salonic, unde Teatrul Naţional al Greciei de Nord - acelaşi care a găzduit, astă-vară, un festival al teatrelor din sud-estul Europei - a invitat reprezentanţi ai instituţiilor omoloage din regiune pentru a dezbate felurite aspecte ale dramaturgiei eline antice (parte a patrimoniului cultural universal), dar şi pentru a studia, in situ, posibilitatea organizării unui festival "tematic" itinerant, care să fie "alocat", anual sau o dată la doi ani, câte unei ţări capabile să-l susţină. Cum participanţii (sosiţi din Albania, Bulgaria, Cipru, Macedonia, Serbia şi Muntenegru, Turcia şi, fireşte, România - Bucureşti şi Craiova -, aşadar din Balcani) proveneau din sisteme teatrale profund neasemănătoare între ele, însăşi noţiunea de Teatru Naţional având, pentru ei, accepţii diferite, ideea festivalului, salutată cu entuziasm de toţi, nu putea căpăta o formulare prea coerentă; întrucât, însă, reprezentanţii Turciei s-au oferit pe loc să pună la cale ediţia viitoare, a rămas ca detaliile să se precizeze pe parcurs, în tradiţia seculară a zonei: văzând şi făcând.

În afară de asta, reuniunea de la Salonic a mai avut un scop, mai modest, dar mai concret: fiecare teatru participant a fost invitat să trimită un actor sau o actriţă care să interpreteze, în limba maternă, un monolog (sau, mă rog, un fragment) dintr-o piesă antică, toate contribuţiile fiind, în final, "montate", de o regizoare localnică, într-un spectacol prezentat în finalul lucrărilor; s-a urmărit, desigur, înfrăţirea naţiilor pe solul unic şi sublim al dramei clasice, dar a fost vorba, în primul rând, despre un soi de "audiţie" sui-generis, pentru că teatrul-gazdă are în vedere un proiect ambiţios - punerea în scenă a Troienelor lui Euripide cu distribuţie internaţională. A fost reconfortant să constat că "ai noştri" - Maia Morgenstern, actriţă la Naţionalul bucureştean, respectiv Cerasela Iosifescu şi Sorin Leoveanu, de la Naţionalul craiovean - erau, de departe, cei mai buni. Lucru pe care l-a admis toată lumea.

Altminteri, gazdele ne-au poftit şi la două spectacole din producţia proprie. Cel dintâi - al cărui titlu nu am reuşit să-l obţin nici în engleză, nici în franceză, ceea ce nu a fost, cum se va vedea, chiar o nenorocire - pornea de la teme şi motive din dramaturgia antică, punându-le însă cap la cap într-un aşa-zis cabaret cu aluzii - comice - la viaţa politică a contemporaneităţii. Pe scenă erau o mulţime de actori, care nu doar declamau, ci şi cântau, plus un număr de dansatori, dar nici partea "în proză" a spectacolului, nici partea muzicală şi nici cea coregrafică nu erau tocmai nişte izbânzi ale speciilor în chestiune; ale niciunei specii, de fapt. Iar bănuiala că lipsa de adeziune la actul artistic mi se trage de la neînţelegerea vorbelor mi s-a spulberat, din fericire, când am observat că nici spectatorii băştinaşi nu reacţionau prea călduros. Am plecat la pauză, împreună cu toţi colegii de reuniune şi de suferinţă.

Cel de-al doilea era Pescăruşul de Cehov, în viziunea unui tânăr regizor grec. O "lectură" ce strămuta conflictul în actualitate, clar desenată şi bine ritmată, reuşind să depăşească handicapul unei scenografii destul de terne (dar şi al unei scene dificile, cu deschidere foarte mare şi adâncime, comparativ, insuficientă, care prea adesea reclama jocul la rampă) şi să impună, într-o echipă interpretativă satisfăcătoare ca "prestaţie", două excelente actriţe - foarte tinere, şi ele - în rolurile Maşa şi Nina Zarecinaia. Cu alte cuvinte, un spectacol bun.

De altfel, spectacolele bune constituie (ca să vezi!) soluţia la problemele, temerile şi angoasele Teatrelor Naţionale - ale oricăror teatre -, indiferent că acestea s-ar afla în Balcani ori în Alpi, într-o Europă unită ori într-o lume hiper-fărâmiţată. Nu e o soluţie originală, desigur; este, în schimb, una îndelung verificată. Cam de pe vremea tragediilor antice.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer