Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  O scrisoare pierdută

De actualitate - O scrisoare pierdută şi puţin Platonov


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După cum ştie oricine a mers de câteva ori, măcar, la teatru, a pune în scenă, astăzi, un clasic - prin asta înţelegându-se un autor mai bătrân de 30 de ani... - înseamnă, pentru un regizor care se respectă, a proceda la "actualizarea" aceluia. Motivele pentru care se petrece acest lucru sunt multe şi diverse: aducerea la zi simplifică sarcina scenografului (şi, de fapt, a tuturor, căci nu mai e nevoie de documentare), actorii pot vorbi "ca pe stradă" fără să aibă remuşcări, criticii au despre ce scrie inventariind găselniţele regiei, iar publicul...

Publicului i se demonstrează cât de valabile sunt şi astăzi operele de ieri - pentru că, vezi bine, dacă nu are în faţa ochilor, pe scenă, personaje în blugi şi cu telefoane mobile, publicul nu e în stare să observe singur că vorbele de-acum o sută de ani se mai potrivesc ori nu realităţilor din jur...

Desigur, ca în toate situaţiile din viaţă - dar mai ales din artă -, acelaşi procedeu poate avea rezultate diferite, în funcţie de o serie întreagă de factori; unii, cuantificabili, alţii, nu. Dintre primii, cel mai important este "disponibilitatea" interioară a textului: există piese cu structură deschisă (cum sunt cam toate piesele lui Shakespeare), care se pretează lesne la felurite manipulări, şi există piese aşa-zicând compacte (cele ale lui Ibsen, de pildă), care se opun cu tenacitate schimbării. Aici intervine însă a doua categorie de factori, cei necuantificabili, având în frunte, mereu, talentul: unui regizor talentat îi izbuteşte orice. Sau aproape orice.

Printre autorii cărora li se aplică în mod constant tratamente de întinerire, în ciuda coeficientului de risc foarte ridicat (căci opera lor este, sub aparenţa permeabilităţii, solidă ca un bloc de oţel), Caragiale şi Cehov sunt, după părerea mea, cei mai sensibili (sau, poate, eu sunt foarte sensibilă la ei...) când e vorba de intervenţii regizorale drastice. Piesele lor pun în mişcare o lume atât de puternic şi de, totodată, delicat expresivă, au un echilibru atât de stabil şi, totodată, de fragil între comedie şi tragedie, sunt, cumva, atât de "definitive" încât manevrarea lor de mâini (şi minţi) inexperte aproape că-i produce privitorului, chiar fără ca el să fie conştient de sursa ei, suferinţă fizică. Iată de ce ştirea că Teatrul "Bulandra" pregăteşte o premieră cu O scrisoare pierdută în variantă contemporană, sub semnătura regizorală a actorului Doru Ana, mi-a dat, recunosc, fiori de groază, tuturor celor istorisite până aici adăugându-li-se amintirea excepţionalei Scrisori... din anii 1970, în viziunea lui Liviu Ciulei - la acelaşi teatru! Pe scurt, am ajuns la sala de la Grădina Icoanei într-o dispoziţie sângeroasă...

... Pe care am păstrat-o la vederea uşii de termopan "cu celulă", ce separa vestibulul de salonul unei locuinţe "stil" (scenografia: Nina Brumuşilă), la vederea lui Pristanda (Gheorghe Ifrim) în uniformă neagră anti-tero şi a lui Tipătescu (Şerban Pavlu) aşezat în faţa computerului... Pierzând-o însă, treptat şi parcă fără să vreau, pe măsură ce reprezentaţia curgea şi toate elementele "modernizării" se integrau impecabil nu numai concepţiei scenice, dar şi textului sacrosanct. Ceea ce a izbutit Doru Ana (autor şi al unui spectacol studenţesc cu aceeaşi piesă, la UNATC, unde e şi profesor) depăşeşte banala actualizare tactilă, de suprafaţă; el a identificat, în capodopera caragialiană, mecanismul - acelaşi, la 1880 şi astăzi - unui mod de gândire, tiparele comportamentale ale unei naţii (ca să fim mai clemenţi cu noi înşine, să spunem: ale politicienilor unei naţii), modelele unor tipuri umane ce nu s-au schimbat şi - vai! - nu dau semne că se vor schimba vreodată. De aceea, hainele (la propriu şi la figurat) moderne nu sunt, aici, simple accesorii, ci avatarul trecător al unei nimicnicii eterne; astfel, comedia binecunoscută face loc, la răstimpuri, dramei de care tot încercăm să uităm şi la care suntem, pare-se, condamnaţi: "bărbaţii politici" din Scrisoarea... nu mai sunt nişte imbecili caraghioşi, ci nişte canalii care ştiu ce fac şi profită de pe urma acestei ştiinţe - privindu-i şi ascultându-i, râsul ţi se opreşte în gât.

La reprezentaţia văzută de mine, spectacolului i se puteau reproşa doar unele căderi de ritm şi faptul că nu toate vorbele actorilor se auzeau; sunt defecte remediabile, pentru că, altminteri, distribuţia evoluează foarte bine: Doru Ana (Trahanache), Vlad Zamfirescu (Caţavencu), Marius Florea Vizante (Dandanache), Niculae Urs (Farfuridi), Adrian Ciobanu (Brânzovenescu), Lucian Ifrim (Cetăţeanul turmentat) şi Daniela Nane (Zoe), alături de cei amintiţi mai sus, îşi joacă personajele viguros şi curat, fără îngroşări sau vulgarităţi, cu o precizie şi o subtilitate demne, într-adevăr, de Teatrul "Bulandra".

Întâmplarea a vrut ca în seara următoare să văd Platonov de Cehov, la Teatrul "Nottara", tot "în haine moderne". Regia: Vlad Massaci, tânăr artist sensibil şi atent, în genere, la "sunetul" pieselor pe care le montează. Nu şi de astă dată, din păcate. Piesa cehoviană - foarte dificilă, e drept, mai ales din cauza nedesăvârşirii ei dramaturgice, căci scriitorul a abandonat-o în stadiul de bruion - apare aici ca o înşiruire de adultere şi alte soiuri de trădări, mai nimic din tragicomedia intelectualului ratat (Platonov), care se consolează cu succesul în faţa sexului slab, nerăzbătând spre auditoriu. Deşi sprijinindu-se pe actori "solizi" - Ştefan Radof şi Ion Haiduc, alături de mai "proaspeţii" Bogdan Vodă, Ion Grosu ori Daniel Popescu -, spectacolul e trenant şi obositor, doar componenta feminină a distribuţiei - Crenguţa Hariton, Victoria Cociaş, Gabriela Crişu şi, în special, Ada Navrot, excelentă într-un rol secundar - salvând, întrucâtva, situaţia; în rolul titular, Adrian Văncică a apărut neconcludent.

... Dar Caragiale şi Cehov rămân actuali, indiferent de orice...



 Toate articolele despre O scrisoare pierdută


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 O scrisoare deşteaptă! - O scrisoare pierdută, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer