A-Z: Robert Altman

În primul rînd, unul dintre cei cîţiva regizori care şi-au transformat numele în atribut - personajele şi momentele imortalizate de el pe celuloid sînt atît de vii şi percutante încît te trezeşti numind oameni sau situaţii de viaţă "altmaniene". În al doilea rînd, unul dintre foarte puţinii ale căror cadre sînt instant-recognoscibile. Apoi - în adolescenţă te cucereşte cu cinismul feroce, cu modul în care îşi dezbracă (non)eroii de prefăcătorii şi măşti, fără a-i pune, însă, la zid. Mai tîrziu, descoperi umanitatea vibrantă din spatele presupusei mizantropii. Nu în cele din urmă, un regizor căruia nu-i plăceau sfîrşiturile. Să aruncăm aşadar o privire prin opera unui uriaş cineast american (unul dintre ultimii), operă pe care doar moartea - în noiembrie anul trecut - a reuşit să pună definitivul the end.


3 Women (1977)

Născută, după propria mărturisire, dintr-un vis, această poveste delirant/onirică ar putea intra, dincolo de diferenţele tematic/calitative, într-un triptic al psihologiei feminine - alături de Images şi Come Back to the Five & Dime, Jimmy Dean, Jimmy Dean. Shelley Duvall (premiu de interpretare la Cannes) e femeia încrezătoare şi puternică, Sissy Spacek - pandantul nesigur şi infantil, iar povestea le duce spre un transfer de personalităţi à la Persona.


Actori

Înainte de toate, Altman a fost un extraordinar regizor de actori. Motiv pentru care s-au şi înghesuit să joace, chiar şi pe nimic, în orice producţie a lui. Doar înşirate, numele mari care au curs pe genericele lui ar umple acest articol, aşa că merită adăugat că multora (de la Gould la Tim Robbins) le-a oferit rolurile chintesenţiale.


Buffalo Bill and The Indians, or Sitting Bull's History Lesson

Parodia de clişee western dărîmată de critică şi ocolită de public la apariţie, apare azi teribil de inventivă, cu un Paul Newman (în rolul principal) căzut ce frizează tragedia. Şi Brewster Mccloud, eroul abulic şi din altă lume al filmului omonim, poate cel mai subestimat Altman, un Bud Cort (post-MASH, pre-Harold and Maude) iconic după care unii încă credem că a fost modelat infinit mai cunoscutul Harry Potter.


Carver, Raymond

Prozator-cult cu talentul de a surprinde în fraze precise micile angoase şi drame (sub)urbane care au fost mare parte din materia primă şi pentru Altman. În '93, după comeback-ul glorios cu The Player, regizorul îi adapta o serie de povestiri în Short Cuts, egal încă o capodoperă de disfuncţionalitate şi nevroze mărunte.


Dialoguri

Unul dintre trademark-uri - lejere, multi-stratificate, memorabile, împletindu-se şi încrucişîndu-se în cel mai natural mod cu putinţă, începînd în mijloc şi pierzîndu-se în ambianţă înainte de vreo concluzie definitivă. Li s-a spus overlapping, de la tehnica patentată de la McCabe, exersată în California Split şi desăvîrşită în Nashville.


Elogii

De la moartea sa, s-au întrecut ziarişti, regizori şi profesionişti ai industriei. Cel mai bun rămîne, cred, al lui Pauline Kael - acum 32 de ani, în cronica la Nashville: "Ca şi a lui Fred Astaire, arta lui Altman este de-a face imposibilul să pară uşor." Perfectă definiţie pentru omul care spunea că a făcut un singur, lung, film şi că încearcă să antreneze audienţa emoţional, nu intelectual.


Familie

Fie ea de sînge ori profesională (Nashville, Prêt-à-Porter), la scară mare sau intimistă, e una dintre temele predilecte. Ridicolă, ataşantă, disfuncţională, unită... Conceptul s-a extins şi la echipele cu care regizorul lucra - vezi actorii-fetiş de la începuturi (Shelley Duvall, Sally Kellerman, René Auberjonois, Michael Murphy, Bert Remsen, John Schuck, Lily Tomlin ş.cl.) - precum şi la propria familie. Fiul Stephen, a devenit production designer de renume, inclusiv pentru filmele tatălui de la Secret Honor la Gosford Park. Fratele lui Stephen, Mike, a scris la doar 14 ani, versurile faimosului Suicide Is Painless din MASH.


Gingerbread Man, The (1998)

Poate cel mai înjurat film al cineastului pînă la înfiorătorul Dr. T and the Women, bazat pe o povestire de Grisham. Una dintre puţinele comenzi din creaţie. Masacrat de studiouri ("What was that? Polygram" zicea amar într-un interviu) e, dacă ştii să te uiţi, suficient (Duvall, Downey Jr.) de sălbatic cît să poarte amprenta regizorului.


Hawkeye

Porecla, transformată în renume şi icon pop-cultural, a căpitanului Benjamin Pierce (Donald Sutherland), parte a inubliabilului trio de rebeli zeflemitori din MASH, alături de Trapper John (Gould) şi Duke (Tom Skeritt), în perpetuu război ba cu dementul Burns (Duvall), ba cu sora O'Houlihan (Kellerman). Imens succes (la un buget de 3,5 milioane filmul a strîns peste 70 doar în SUA), binevenit după eşecul primelor producţii de cinema (Coundown, That Cold Day in the Park), ce a dus la longeviva serie-cult, cu care Altman n-a avut, însă, nimic de-a face. Palme d'Or la Cannes, primă nominalizare la Oscar pentru film şi regie, ambele pierdute în favoarea lui Patton (!). A mai pierdut cu The Player, Short Cuts şi, deplin penibil cu Gosford Park. Iar Oscarul omagial de anul trecut, deşi emoţionant, nu spală nimic din ruşinea Academiei ce îşi şuntează adevăraţii maeştri (vezi şi Scorsese) în favoarea unor yes men ignobili.


It's okay with me

Marota detectivului lui Chandler, Philip Marlowe, jucat de Elliott Gould în ceea ce mulţi consideră rolul carierei lui, în The Long Goodbye. Cu o replică acidă mereu pregătită, fumător înrăit, acest Marlowe (la eoni distanţă de Bogart în The Big Sleep), e, paradoxal, cel mai clueless şi uman personaj al poveştii (ritmată de variaţiunile pe o temă muzicală de neuitat marca John Williams), poate şi pentru că singurul căruia îi pasă - de unde şi finalul sfîşietor, altul decît al cărţii. Gould apare apoi în California Split ('74) - un altfel de buddy movie nonşalant/disperat, parţial autobiografic, cu Charlie şi Bill (George Segal) gambleri compulsivi pariind pe orice le iese în drum(ul spre Reno), visînd mereu la un mare cîştig ce, în vîna finalurilor anti-climactice atît de dragi regizorului, nu le va aduce în final nimic.


James Dean Story, The ('57)

Documentar turnat la doar 2 ani de la moartea Rebelului fără cauză, amestecînd interviuri cu apropiaţi, fotografii şi ceva cadre. Co-regizat cu George W. George. Ani mai tîrziu, avea să ecranizeze mediocra piesă a lui Ed Graczyk, Come Back..., centrată pe cîteva femei pentru care cel mai important moment din viaţă a fost filmarea Giant-ului chiar în orăşelul lor; i-a oferit astfel primul rol serios lui Cher.


Kansas City

Oraşul din Missouri în care se năştea la 20 februarie 1925, într-o familie catolică, Robert Bernard Altman. Tot aici filma, din '50, după prima aventură hollywodiană nereuşită, zeci de filme documentare, publicitare, educaţionale sau industriale făcute pentru Calvin Co.; precum şi debutul în lung metraj.
Kansas City e şi filmul din 1996 despre aceeaşi urbe în '34, în plină glorie jazzistică, dar şi a gangsterilor - Blondie/Jennifer Jason Leigh cu look de Jean Harlow, Harry Belafonte pe post de crime boss şi muzicieni cît cuprinde (Craig Handy, Joshua Redman, James Carter, Christian McBride) legînd nenumătele istorii. "A jazz memory" zicea chiar autorul şi descriere mai bună nu ştiu.


Lombardo, Lou

Monteur ce a lucrat cu Peckinpah la The Wild Bunch şi The Ballad of Cable Hogue şi e măcar parţial responsabil pentru ritmul frenetic al primelor capodopere semnate RA - Brewster, McCabe..., The Long Goodbye, Thieves Like Us, California Split. A avut un mic rol şi în debutul Delinquents. Mai tîrziu, Altman a colaborat cu Dennis M. Hill (de la Nashville la HealtH) şi Geraldine Peroni (de la Vincent & Theo la The Company).


Mccabe, JOE

Încarnat de un Warren Beatty magnetic, anti-erou al unuia dintre anti-western-urile esenţiale, McCabe & Mrs. Miller, din perioada în care pe Altman îl preocupa deconstrucţia genurilor (film de război în MASH, istorie detectivistică în TLG, film cu gansteri în Thieves...). Pistolar şi jucător de noroc expert, afacerist fără scrupule şi îndrăgostit fără noroc de matroana Constance Miller (Julie Christie, nominalizată la Oscar) dependentă de opium şi prea hîrşită ca să se lase în voia sentimentelor într-una dintre cele mai frumoase şi triste poveşti de iubire vreodată filmate, punctată de cîntecele melancolic/lugubre ale lui Leonard Cohen.


Nashville

Capitala statului Tennessee e Mecca industriei country, iar filmul omonim o foloseşte pentru a panorama visul american în una dintre reprezentările lui cele mai simple şi eficiente, amestecînd satiră, tragedie şi vreo 28 de personaje principale fără să clipească. Un tur de forţă care-a făcut-o pe crunta Pauline Kael să explodeze extatic într-o cronică de întîmpinare ce rămîne una dintre cele mai captivante pagini (îndrăgostite) despre cinema scrise vreodată. Pe măsura filmului care-a pierdut Oscarul în faţa lui One Flew over the Cuckoo's Nest, într-un an în care nominalizaţi mai erau Barry Lindon, Dog-Day Afternoon şi Jaws (vi se mai pare posibilă o asemenea aglomerare de talent acum?! Mă gîndeam eu...). În cuvintele nemuritorului Haven Hamilton (Henry Gibson), "Somebody sing!"


O.C. And Stiggs ('87)

Satiră feroce a comediilor cu adolescenţi optzeciste, după o poveste din National Lampoon, îngropată de producători (MGM) pentru că test-screening-urile nu ieşiseră bine. Aproape necunoscută şi azi, din păcate.


Popeye

Personaj de bandă desenată şi animaţii, adus în '80 pe ecrane la cererea studiourilor (Paramount), cu Robin Williams ca Popeye şi Shelley Duvall - Olive definitivă, pe muzică de Harry Nilsson. Mega-flop în epocă, mega-cult de atunci. Despre distrugător de cinicul The Player ('92), vivisecţie fără egal a industriei (pe un scenariu de Michael Tolkin) şi premiu de regie la Cannes cred că nu mai trebuie zis nimic. Iar A Prairie Home Companion ('06) îl puteţi vedea şi singuri.


Quintet

Pînă la o recentă ieşire pe dvd, într-un boxset cu A Perfect Couple, A Wedding şi MASH, unul dintre dezastrele de proporţii din carieră, SF poetic într-o nouă epocă glaciară, cu Newman prins într-un joc pe viaţă şi (mai ales) pe moarte, cu motive greu de descîlcit.


Rhys, Paul

Actor englez lansat în Absolute Beginners (Julian Temple, care a figurat pe acelaşi generic cu Altman la inegalul film-omnibus Aria) şi eşuat în tv, căruia Vincent & Theo i-a oferit rolul vieţii - omul iubitor, dar incapabil să-şi ajute fratele genial, Van Gogh (un Tim Roth rupător).


Streamers ('83)

Una dintre adaptările de piese, din perioada neagră post-Popeye, realizate tot mai departe de Hollywood şi cu bugete infime. Aici, după David Rabe (scenarist la Casualties of War şi viitorul Untouchables II). Poveste profund antimilitaristă, vorbind despre rasism şi cruzimi, ce le-a adus actorilor (Matthew Modine, Michael Wright, George Dzundza, David Allan Grier) un premiu colectiv la Veneţia. Din aceleaşi vremuri de restrişte - Secret Honor, monolog al lui Phillip Baker Hall în chip de Nixon căzut, Fool for Love (după Sam Shepard), Beyond Therapy (Christopher Durang).


Tewkesbury, Joan

Scenaristă la Thieves Like Us şi Nashville, script supervisor la McCabe..., apariţie episodică prin toate 3, ca şi (cameo) în Player. Altman a lucrat mai mult şi cu Frank Barhydt (Quintet, HealtH, Short Cuts, Kansas City), de asemenea producător al influentei şi foarte premiate serii politice pentru HBO, Tanner '88, revenire glorioasă în mediul tv şi una dintre multele dovezi că cel mai longeviv regizor american nu accepta eşecurile şi refuza să le lase să-l oprească.


United Artists

Faimoase studiouri care au cumpărat şi distribuit primul film de cinema al lui RA, The Delinquents ('57) - scris în cîteva zile şi filmat în 2 săptămîni cu un buget minuscul, de negăsit azi. Încasările în jur de 1 milion $ i-au asigurat însă tînărului intrarea în televiziune (Alfred Hitchcock Presents...), unde avea să-şi petreacă următorii 10 ani lucrînd la seriale ca Bonanza sau Combat!.


Van Pallandt, Nina

Blondă cu o prezenţă aristocratic/rece, obişnuită a regizorului pe vremuri (Wedding, Quintet, O.C. & Stiggs) - mai ales ca soţie complet amăgitoare în TLG.


Wedding, A

Veritabilă simfonie satirică, construită cu nunta (o familie de noi îmbogăţiţi şi o veche avere) din titlu ca pretext. Carol Burnett, Amy Stryker, Vittorio Gassman, Geraldine Chaplin, Mia Farrow, Paul Dooley, Lillian Gish, Lauren Hutton, John Cromwell, Pat McCormick, Howard Duff, Dina Merrill, Nina Van Pallandt, John Considine sînt doar cîţiva dintre protagoniştii poveştii cu o reputaţie (critică) mult mai proastă decît ar merita.


York, Susannah

Actriţă britanică (They Shoot Horses, Don't They?, Superman I&II) şi scriitoare pentru copii, căreia rolul principal din prea puţin cunoscutul Images, autoarea schizoidă care face tot mai greu diferenţa între viziunile macabre şi realitate (poveste în vîna Repulsiei polanskiene, dacă vreţi), i-a adus premiul de interpretare la Cannes.


Zsigmont, Vilmos

Unul dintre cei mai mari directori de imagine (Deliverance, Scarecrow, Close Encounters of the Third Kind, Deer Hunter, The Black Dahlia), autor al poeziei vizuale morbide din McCabe... şi Images şi al celei noctambul/hipnotice din The Long Goodbye.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.