O încrucişare de Mel Brooks cu Sergiu Nicolaescu - 10,000 B.C.

1. Unde-s vraja şi misterul?

1,000,000 B.C. se numea în original acel Loana care m-a zăpăcit de cap în clasa întâi, de m-am îndrăgostit şi de Raquel Welch, şi de dinozauri - de nu m-au mai întors din drum, pe urmă, nici toate Jurassic Parkurile din lume, chiar că nu peste mult m-am lămurit ce ridicol era să pui oamenii, oricât de paleolitici erau ei, să joace leapşa cu diplodocii şi t-recşii. E clar că şi Hollywood-ul s-a lămurit, aşa că acum au tăiat două zerouri din indicele calendaristic, şi au înlocuit saurienii giganţi cu pachiderme şi feline. Măcar la partea cronologică stăm mai bine.

Fără a fi un remake propriu-zis al Loanei (care, la rândul ei, prelua varianta iniţială a lui Hal Roach din 1940, cu Carole Landis, Victor Mature şi Lon Chaney jr.), actualul recurs la preistorie are toate şansele să fie asimilat ca atare, atât prin similitudinea de titlu, cât şi datorită racordării efectelor speciale la specificul contemporan. În 1940 se folosiseră animale reale, "costumate" şi "machiate" - era de-a dreptul înduioşător să vezi elefanţii în paltoane de blană, "interpretând" mastodonţi, sau crocodilul cu dorsală cornoasă legată-n cârcă, în rol de dimetrodon. Varianta lui Don Chaffey, din 1966, folosea deja păpuşi "realiste", însufleţite prin filmarea fotogramă cu fotogramă, ca la Animafilm - iar trucajele păreau, la vremea respectivă, cât se poate de credibile; ţin minte că eu juram că erau oameni costumaţi, iar un prieten insista că "aveau mecanisme". Astăzi, evident, n-avem de ce să ne mai încontrăm: C.G.I.-uri, şi stare de real perfectă.

Ca atare, ce s-a ales de vraja şi misterul romantic al vechilor filme cu subiect preistoric? Prin ce ne-ar mai atrage? Noul 10,000 B.C. încearcă să mute miza pe altă pătrăţică a covorului verde: civilizaţiile pierdute, paleoastronautica şi alte enigme arhaice. În scenariul scris de Harald Kloser şi Roland Emmerich, noul Tumak (aici pe nume D'Leh - Steven Strait) parcurge un drum (forţamente iniţiatic) printre tigri-cu-dinţi-sabie, mamuţi şi struţi gigantico-ucigaşi, pe urmele unui trib războinic care i-a răpit domniţa, Evolet pe numele ei (Camilla Belle pe-al actriţei), până la poalele unor... piramide ce străpung cerul şi zgârie norii. Bine-bine, ştim că paleontologia a postulat deja existenţa unei mari civilizaţii în acea perioadă (de la care ne-au rămas Sfinxul şi Marile Piramide, revendicate ulterior de dinastiile faraonilor), dar ipotezele sunt încă tulburi, aşa că orice abordare cinematografică nu poate fi decât riscantă. Pentru un singur lucru mă rog: să nu apară din piramidele alea predatori zbenguindu-se cu alienii! În rest, poate să facă orice Roland Emmerich, că măcar la acţiune se pricepe, cum a dovedit în Universal Soldier (1992), Stargate (1994), Independence Day (1996) Godzilla (1998), sau The Day After Tomorrow (2004) - ca să nu mai vorbim de sobrul The Patriot (2000), mânca-l-ar mama pe el de Sergiu Nicolaescu!...


2. "Nea Tumak El-Libertador"

... Scriam aceste candide rânduri de mai sus în 29 ianuarie, nevoit să fac nu cronica filmului, ci doar o prezentare, căci premiera încă nu avusese loc, şi de dat jos de pe net, neam - şi-l păzeau ca pe sfintele moaşte, nu care cumva să-l vadă cine nu trebuie, şi să le strice surpriza...

Şi surpriză este! Căci asemenea idolului său încă nedescoperit, Sergiu Nicolaescu, după al cărui chip şi asemănare e croit, Roland Emmerich îşi încearcă aici puterile într-un gen cu totul neaşteptat! Aşa cum Sergiu făcuse Nea Mărin Miliardar, Roland se încumetă să abordeze şi genul comic - deşi, să fim drepţi, pentru a doua oară; primul chix îl dăduse în 1987, cu Hollywood-Monster; de data asta, însă, chapeau! Mărturisesc cu mâna pe cordu-mi adânc încercat că n-am mai râs aşa de bine de la Logodniciii din America, iar înainte, doar Azucena mai reuşise o performanţă similară.

Dar s-o luăm în ordine... Deşi Roland încearcă să ne păcălească o vreme, intenţiile i se divulgă cam prin minutul cinci al proiecţiei, când încă suntem în pregeneric şi pre-teen (adică eroii încă se joacă-n ţărână). Probabil publicul american-globalizat a muşcat momeala, căci ei n-au văzut nici Năicii, nici Veronicile, ca să ştie la ce face aluzie autorul - da' nu şi noi, care recunoaştem numaidecât arhetipul personajului puerobotic, adus pe ecran doar ca să ne înmoaie inima în vederea tribulaţiilor de mai la vale. Şi, într-adevăr, bietul trib tribulează de nu mai poate. Mai întâi, vin Manakii - adică mamuţii - şi tribuliţii cei zgribuliţi (că-i iarnă), se pun să-i vâneze cam ca amatorii de puşti în poligonul de distracţii tembel-sadice de la Balc. La fel cum mistreţii din Bihor, săracii, nu fac decât să alerge bezmetic prin bătaia armelor acelor sceleraţi, şi mamuţii de-aici baletează graţios printre tribangii, fără să calce în picioare nici măcar unul, să-i proptească un fildeş în cap, să-i ardă o trompă peste cur, din greşeală, acolo... Într-o pioasă plecăciune către Hal Roach şi Don Chaffey, Roland Emmerich ne arată că este posibil să faci nişte animale prăsite pe computer să se mişte ţeapăn şi fals, schiţând totodată şi o ironică făcătură cu ochiul la adresa antilopelor şi leilor din I Am Legend. Totodată, pentru că de-aici purcede toată dandanaua, scenariul născoceşte cea mai neveridică motivaţie cu putinţă - cică D'Leh n-a vrut el să lupte, săracu', făcea-n pantaloni (ăsta, în blăniţe) la fel ca tot poporu', da şi-a prins lăbuţa-n plasa de pescuit mamuţi şi pas de-a mai fugi, aşa că dilema flight-or-fight i s-a rezolvat forţamente. Dar cum noi avem onoare, ieşim în faţa colectivului şi ne facem autocritica tovărăşeşte, ca-ntr-o admirabilă parodie după Vitanidis, Săraru şi Vasilica Istrate.

Taman ce ne-a pus bine pe pista asta, Emmerich - zvâc! - cu multă artă dă un bobârnac formulelor de scenariu care brusc schimbă macazul c-aşa vrea muşchii lor. Mama Omida a tribului (Omidă nu bag mâna-n foc c-o chema, da' Mama, da - pe Mona Hammond a picat măgăreaţa) intră-n fibrilaţii şi anunţă că vor veni "demonii cu patru picioare" (călăreţii, în caz că nu v-aţi prins - dar sigur v-aţi prins, pentru că ironia la adresa acestui tip de răsturnări telefonate e mult prea evidentă!). Respectivii vin, în frunte c-un fel de Attila cu mutră de taliban, fură mândra şi p-aci ţi-e drumul. D'Leh (apropo, recunoaştem aici miştoul la adresa numelor preistorice care conţin musai apostroafe şi cratime printr-însele), evident, hai după ei - cu tot cu fostu-i adversar care acum frate-i devine, şi-l cheamă Tic'Tic - despre care Emme'ric nu ne spune dacă-i Tit'Tic de Portocile, sau Tic'Tic Nervo'tic (pe Tic'Tic îl joacă Cliff Curtis cel cunoscut din The Majes'tic, Traf'fic, şi mai recent River Queen, The Fountain, Sunshine, Fracture, Die Hard 4.0" - adică tot filme un'u şi un'a!).

Aşa că o iau ei iavaş-iavaş pe urmele răpitorilor, mergând obligatoriu pe creste de munţi filmate din elicopter dând târcoale, semn că Emmerich a văzut Lord of the Rings şi i-a plăcut.

Pe drum, tot întâlnesc triburi de diverse rase, culori şi etnii, şi fiecare îşi desemnează câte-o delegaţie să li se-alăture - pentru că, vezi dumneata, în fiecare trib exista câte-o profeţie care spunea c-or să vină D'Leh şi Tic'Tic să-i mântuiască (apropo: ei mergeau după o stea-sus-răsare). De asemenea, fiecare hoardă avea şi câte-un translator, care fie fusese trimis la studii-n satul lui D'Leh, fie făcuse A.S.E.-ul la noi pe vremea lui Ceaşcă, fie îl cunoscuse pe tata lui D'Leh - da, nu vă miraţi! D'Leh n-a fost generaţie spontanee, nu s-a procreat în eprubetă - a avut şi el un tată, care făcuse acelaşi drum, la vremea lui, şi le spusese tuturor: "Vedeţi că peste vreo două decenii trecute fix vine fi-miu, aşa că vedeţi cum vă purtaţi cu el, c-altfel dracu' v-a luat!"

Nu mai irosesc timp şi spaţiu ca să explicitez toate aceste trimiteri, e cât se poate de clar (pentru noi, cel puţin), unde bat citatele lui Emmerich). Merită, totuşi, să amintim monumentalul mişto la adresa Codului lui Da Vinci, formulat prin existenţa constelaţiei de cicatrice punctiforme de pe dosul mânuţei lui Evolet. Mult mai târziu, cam spre sfârşitul filmului, un astronom se uită cu luneta la cer şi ce vede? Că punctuleţele alea formau constelaţia Vânătorului - Orion, adică. E, şi-atunci să vezi belea!

Pe tot acest drum iniţiatic, prin care Emmerich se iniţia în arta parodiei, prima poantă cu adevărat irezistibilă e atuncea când D'Leh cade-ntr-o groapă unde mai era şi un tigru-cu-dinţi-sabie. Mânat de-o pulsiune ecologist-tovărăşească, D'Leh dezimobilizează lighioana, iar când aceasta vrea să-l sfâşie, îi face puţină morală: "Băi, nu fi mârlă! Adică eu ţi-am salvat viaţa şi tu acuma te oftici? Ia vezi!" Tigrişorul Petre vede, şi nu e mârlă. A doua zi, D'Leh are nişte texte c-un trib, şi - cine vine? Tigrişorul Purpuriu Căruia-i Plăceau Clătitele! El se uită lung la D'Leh... şi, ţup! drept peste el sare, fără măcar să-l atingă - adică: "Okay, noi suntem pretenari". Noi, ăştia din sală, care nu suntem pretenari, eram deja pe jos de râs - aşa că Emmerich, încurajat, a supralicitat: Uraniu (adică Urania tribului, da' era un el), îl ia pe D'Leh de mânuţă şi-l duce să-i arate un desen rupestru vechi şi de demult, care ce reprezenta? Pe Conu' D'Leh faţă cu Tigrişoru'!
Când veţi vedea secvenţa asta, luaţi-vă distonocalmele, că de-aici încolo poantele merg în cascadă - ce Mel Brooks, ce Billy Wilder, ce Mr. Bean, ce Garcea şi oltenii...!

Deci, ajungem la un râu (Nilul, evident!), pe care navigă maiestuos nişte corăbii cu vele roşii, unde-au fost îmbarcaţi sclavii luaţi de Attila Korodi ăla, sau cum îl chema. O luăm teleap-teleap după corăbii, şi ajungem la Gizeh, unde ăia tocmai nălţau piramidele. Care "ăia"? Păi ăia, ce, nu v-aţi prins? Nişte unii îmbrăcaţi în perdele de pluş, ca juzii de la Curtea Constituţională, care se închinau la unu' gătit în voaluri, care-şi zicea "Ultimul zeu pe Pământ". Aicea vine frumos, fiindcă Emmerich îşi aminteşte cum a făcut el în Stargate, şi-l pune pe D'Leh să ieie o suliţoaie şi zvârrr, drept în cheptu' mişelului! Bâldâbâc - se dă mişelul de-a dura pe treptele templului de reşedinţă, drept pentru care poporul trage concluzia: "Halal zeu!" - şi să te ţii prăpăd!

Dacă vi se pare c-am sărit ceva - mea culpa (da, dom'le, ştiam eu de ce nu se-nţelege!): cu-o zi înainte, D'Leh îşi adună toţi luptătorii pentru libertate, democraţie, neatârnare şi desfiinţarea exploatării omului de către om, şi le ţine un discurs mobilizator încheiat cu: "Jos sclavagismul! Trăiască Feudalismul, viitorul luminos al întregii omeniri!" Piosul omagiu adus secvenţei similar-orgasmice din Independence Day e grăitor. Şi înălţător.

Tot cam pe-aici, Emmerich ia în tărbacă şi filmele cu arte marţiale, toţi Chuck Norrişii şi toate Bruce Lee-urile şi Legiunile străine, punându-l pe D'Leh să se bată cu bodyguarzii de la piramide pe care-i dezarmează în doi timpi şi trei mişcări - cei drept, nu singur, că şi sclavii eliberaţi au toţi câte şase-şapte dani la jiu-jitsu.

Construiau piramidele cu mamuţi îmblânziţi (ca să nu uit).

Şi foloseau planul înclinat - superbă zeflemea, semn că Emmerich a surfat pe net şi a aflat că toată povestea cu "pârghii, scripeţi, plan înclinat" la construcţia piramidelor era o imposibilitate practică.

Şi Evolet moare.

Naşpa, nu?

Nu.

Fiindcă Mama Omida (v-o mai amintiţi? Noi nu - când a apărut iar, la faza asta, tocmai hăt în vârful sătucului ei de pe munte, bâţâind ca-n toiul unui atac de apoplexie, a trebuit să stăm puţin până să ne amintim unde-o mai văzuserăm) - ce face ea? Se jertfeşte pe altarul iubirii, şi-şi trimite viaţa în trupul eroicei fetişcane. Evolet fâlfâie din gene, se reanimă, şi se mărită cu D'Leh. Toţi se-ntorc la triburile lor, şi acolo, în vârf de munte, ai noştri pun de-o masă festivă, cu mistreţ şi şampanie, şi Cacofonix legat de-un copac.

Asta n-a fost ideea lui Emmerich, ci a lui Collins. Şi nu la filmare, ci la vizionare. Şi ştiţi de ce?

Fiindcă Emmerich, săracu', nu ştia că făcea o comedie. Şi cred că nici acum n-a aflat.

Curat Sergiu Nicolaescu!

29 ianuarie - 13 martie, 2008,
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.