Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Piesa bună - Înmormântarea şi Jocul Regilor


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Deşi teatrul românesc e condus, se ştie, de regizori, deşi, prin urmare, ei dictează módele şi impun modelele, preocuparea de căpătâi a tuturor celor ce trăiesc şi muncesc pe scenă - inclusiv a regizorilor - este descoperirea de autori. Mai exact, de piese. Pe cât se poate, bune; pe cât se poate, apte să lase loc de manifestare "creativităţii" artiştilor; pe cât se poate, noi sau, măcar, foarte puţin jucate. După cum se vede, criteriile cărora trebuie să le răspundă o piesă pentru a ajunge în faţa spectatorilor sunt multe şi deloc lesne de întrunit.

Astfel încât nu e cazul să se mai mire nimeni că, în ciuda numărului uriaş de texte pentru scenă aflate în circulaţie în lume, teatrele (şi nu doar cele din România) îi "atacă" în continuare, cu îndârjire, pe Shakespeare, pe Molière, pe Cehov şi pe colegii dramaturgi de calibru asemănător: dacă nu sunt noi, piesele lor au, măcar (!), avantajul de a fi posesoare ale tuturor celorlalte calităţi. În aceste condiţii, aproape că nu-ţi vine a crede câte mâzgăleli stupide răzbat, totuşi, spre luminile rampei - şi câţi bani buni, spre buzunarele producătorilor de maculatură.

În ultima vreme - cu, fireşte, inevitabilele excepţii -, teatrele noastre par să-şi fi ridicat însă nivelul pretenţiilor; parcă nu am mai întâlnit în repertorii atâtea titluri "de umplutură" şi, parcă, trufandalele literare ne-au fost servite, în general, cu garnituri explicative perfect comestibile: în lipsa genialităţii (ehei!), atribute precum interesant, promiţător, surprinzător pot funcţiona destul de bine. Este cazul a două relativ recente premiere ale unor teatre bucureştene - şi premiere pe ţară, totodată. Printr-o bizară coincidenţă, piesele datează cam din aceeaşi epocă (anii 1980) şi aparţin unor dramaturgi cu biografie subtil asemănătoare.

Prima premieră, în ordine cronologică, s-a petrecut la Teatrul de Comedie: Înmormântarea de Péter Nádas, în regia lui László Bocsárdi. Personalitate plurivalentă - este nu doar scriitor, având la activ zeci de romane, povestiri, eseuri, piese etc., ci şi ziarist, critic dramatic şi fotograf -, Péter Nádas (născut în 1942, la Budapesta) trăieşte retras într-un sătuc din vestul Ungariei, după ce a locuit un timp în Germania, unde i-au apărut mai multe volume de scrieri. Înmormântarea, publicată în 1980, alcătuieşte, împreună cu Curăţenia (1977) şi Întâlnirea (1979), o trilogie a cărei reprezentare a fost interzisă atunci în Ungaria, deoarece autorul protestase public, alături de alţi intelectuali maghiari, împotriva persecutării de către autorităţile cehe a iniţiatorilor Chartei 77, celebrul document de instituire a iniţiativei cetăţeneşti libere în blocul comunist. Piesa (tradusă cursiv în româneşte de Anamaria Pop) este un dialog, cu accente absurde, între un actor şi o actriţă pe cale de a da o reprezentaţie şi, concomitent, între un bărbat şi o femeie care se iubesc - ori s-au iubit? Altminteri, pe scenă nu se întâmplă nimic: cei doi se antrenează, fac exerciţii de încălzire şi discută, intrând în şi ieşind din roluri fără tranziţie vizibilă; e o discuţie ca un duel, în care principiul masculin şi principiul feminin (dar mai cu seamă dragostea la masculin şi dragostea la feminin) se înfruntă, înving şi sunt învinse pe rând, într-o luptă ce nu sfârşeşte decât o dată cu viaţa - oare? Textul are o anume ariditate şi, într-un fel, o anume carnalitate ce îl fac dificil şi nu foarte atrăgător, mai ales că şi alternanţele savante cuvânt-tăcere impun un ritm discontinuu, solicitant. Lucrând pentru prima dată la Comedie, László Bocsárdi a atins, şi în această piesă "de cameră", performanţa care îi distinge stilul şi, aş zice, poetica: să dea vibraţie emoţională schimbului de replici şi adevăr omenesc situaţiilor. În decorul alb, "vid" al lui József Bartha şi în lumina "totală", crudă, expuşi, nesprijiniţi de nimic, Mihaela Teleoacă şi Dragoş Huluba au misiunea (imposibilă...) de a face să trăiască abstracţiuni, stări, impulsuri; dacă actriţa, ajutată şi de experienţă, izbuteşte acest tur de forţă, tânărul actor (cu un trac evident, în seara când l-am văzut eu) mai are de "rodat" personajul pentru a şi-l apropria pe deplin.

Cea de a doua noutate în peisaj(ul scenic bucureştean) ne-a fost oferită de Teatrul Evreiesc de Stat: Jocul Regilor de Pavel Kohout, în regia lui Felix Alexa. Pavel Kohout s-a născut în 1928, la Praga, şi a fost, în prima parte a vieţii, un susţinător fervent al comunismului (inclusiv în chip de aparatcik), pentru a deveni, după mijlocul anilor 1950, un la fel de aprig militant împotriva lui, redactând, împreună cu Václav Havel, amintita Charta 77 şi sfârşind prin a se exila în Austria, de unde întoarcerea în patrie nu i-a mai fost permisă decât după 1990. Autor de piese şi de scenarii de film, dar şi de romane şi eseuri, Kohout a lucrat, de asemenea, ca regizor; experienţa sa scenică e observabilă şi în Jocul Regilor (1987), o bizară comedie neagră cu subiect delicat (relaţiile dintre un evreu şi cuplul - de germani, probabil - care îl ascunde în timpul persecuţiilor naziste... şi mult timp după aceea!), cu o desfăşurare uluitoare a intrigii, unde cursul aparent stabilit al poveştii e în permanenţă răsturnat, şi cu un balans continuu între dramă şi farsă grotescă; o piesă pasionantă, aşadar, şi excelent tradusă de Alexandru Al. Şahighian într-o limbă elegantă şi expresivă. Şi el "în premieră" la TES, Felix Alexa a reuşit să păstreze echilibrul "umoral" atât de neobişnuit al textului, să dea desfăşurării scenice fluiditatea şi tensiunea indispensabile şi să colaboreze fără accidente cu actorii la desenul limpede şi totuşi mereu enigmatic al eroilor. Aceşti actori sunt Maia Morgenstern, Mircea Rusu şi Andrei Finţi, adică interpreţi de categorie grea, profesionişti autentici şi vedete pline de farmec; din combinarea tuturor acestor date rezultă un spectacol agreabil la modul inteligent - specie, din păcate, mai rar întâlnită pe plaiurile noastre...

...De unde se vede ce înseamnă, la casa omului (de teatru), o piesă bună.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer