Juliette Binoche e un ex-agent secret şi ochelarist care cară după ea doi plozi, de la Paris la Veneţia, spre a-i pune faţă-n faţă cu tatăl lor, mai mult sau mai puţin vitreg, mai mult sau mai puţin spion, la cererea expresă a acestuia. Mathieu Demy (fils de) e un biznisman arab, care tare şi-ar dori să stea de vorbă cu spionul sus-pomenit. John Turturro este un killer poet, care-şi sună psihanalistul între două crime (şi a cărui franceză face engleza lui Almodóvar, de exemplu, să sune ca la Oxford) şi care tare şi-ar dori să-l împuşte niţel pe amintitul spion. În fine, Nick Nolte este tatăl din umbră, care apare spre final doar pentru a da colţul spectaculos, nu înainte de a rosti memorabila "N-am mai ajuns la Paris, c-am plecat în Afghanistan!"
Nu, filmul nu-i comedie, deşi pariez că nici musiu Amigorena (scenarist argentinian debutant în regie) n-a prea ştiut ce vrea - dacă şi-a dorit un miş-maş letargic-pretenţios, atunci i-a ieşit. De ce pretenţios? Pentru că ne aflăm în septembrie 2001, ceea ce face ca extrem de ambiţiosul cadru final out of focus (că aşa vede madam Binoche fără ochelari) să se transforme brusc într-o glumă proastă. Ultima, din fericire.