Mai e loc pentru westernuri? - 3:10 to Yuma

E ciudat să mai vrei să faci un western în ziua de azi. Sau nu - poate cel mai vechi şi mitologizat gen al filmului american îşi tot pândeşte de multişor un soi de resurecţie. De care, spre deosebire de celălalt tip ultracodat şi simbolic al cinematografiei de peste ocean, musical-ul, nu a prea avut parte. Lăsând de-o parte două filme bune şi extrem de diferite ale anilor '90 - Unforgiven de Clint Eastwood şi The Quick and the Dead al lui Sam Raimi. Plus ocazionala ciudăţenie şi mai greu de plasat, precum recentul The Proposition (r. John Hillcoat) care a trecut cvasi-neobservat şi pe ecranele noastre pe la finele anului trecut. Unora le-a părea, poate, şi mai straniu că un regizor înclinat spre tematici mult mai "moderne" ca americanul James Mangold să vrea să refacă un clasic seminal al genului amintit, 3:10 to Yuma din 1957 al lui Delmer Daves. Să nu uităm că Mangold şi-a depăşit statutul de celebritate festivalieră obţinut cu debutul Heavy cu un western deghizat în thriller plasat în milieu poliţist urban, excelentul Cop land (1997), prilej pentru unii al revelaţiei că musculosul Sylvester Stallone poate să joace şi chiar să ţină pe proprii umeri o întreagă poveste. E drept, a trecut apoi în alte zone - vezi mult supra-evaluatul Girl Interrupted, edulcorata bucată de epocă Kate & Leopold, thrillerul Identity şi biografia şcolărească şi banală a vieţii care a fost oricum doar aşa nu a lui Johnny Cash, Walk the Line. Ceva din Mangold, însă, trebuie să fi visat toată viaţa la un western şi văzând acest Drumul dreptăţii poţi înţelege de ce.

Povestea extrem de simplă a tatălui de familie Dan Evans (Christian Bale) nevoiaş şi hărţuit care se vede ajuns în situaţia de a îl escorta spre trenul din titlul original pe banditul Ben Wade (Russell Crowe), mai şarmant şi demn de admiraţie decât restul păzitorilor, încăpea într-o scurtă nuvelă a lui Elmore Leonard. Şi western-urile sunt în genere istorii concentrate, bazice, primare. E drept, această versiune venită la fix jumătate de veac după prima, încearcă, cel mai adesea chestionabil, să accentueze bunătatea aşa-zisului protagonist şi pater familias, parcă temându-se că nu am empatiza destul cu dilemele sale ascunse: pe lângă că e un veteran rămas şchiop în urma războiului civil şi hăituit de mai-marii semi-banditeşti ai oraşului care îi vor pământul, Evans trebuie să se mai lupte şi cu înstrăinarea soţiei (Gretchen Mol), boala fiului mai mic şi, în primul rând, cu dispreţul şi neîncrederea băiatului mai mare, de doar 14 ani, William (revelaţia Logan Lerman), care îl vede exact cum ni se cere şi nouă să îl privim. Ca pe un ratat jalnic şi incapabil să îşi întreţină şi apere propria familie. Iar Christian Bale a ajuns să joace acest gen de rol rufos, chinuit, auto-torturat şi încrâncenat practic cu ochii închişi - deci nu vă aşteptaţi să îl vedeţi aici făcând ceva nou şi surprinzător.

Revelaţiile vin, însă, de la apariţia unuia dintre icon-urile genului din vremurile târzii de glorie, miticul Peter Fonda, în chip de cinic şi sălbatic vânător de recompense şi membru al găştii ce îl escortează pe fermecătorul bandit spre crunta soartă ce îl va aştepta, cu siguranţă, odată ajuns la închisoare. Şi de la banditul însuşi, jucat superlativ de un Russell Crowe sfârâitor de senzual şi masculin, pe care te întrebi de ce nu l-a mai văzut nimeni de la Raimi încoace în chip de nelegiuit cuceritor al vestului sălbatic. Căci costumele, ţinuta pe cal şi pistoalele la brâu îi vin ca turnate. Şi, deopotrivă, de la junele Ben Foster, văzut nu demult ca bestie amorală şi debilă în Alpha Dog, aici locţiitor psihotic al lui Crowe, semi-inconştient înamorat/ obsedat de bossul pe care nu se va da în lături de la nimic ca să îl salveze. Dincolo de scăpările scenaristice, inclusiv un act final extrem de greu credibil, 3:10 to Yuma (în variantă 2007) se impune printr-o regie destul de competentă, sensibilă la ultra-baleiatul peisaj al vestului american de odinioară pe care se pricepe să-l reveleze în întreaga-i măreţie. Şi, mai ales, prin performanţele actoriceşti, în frunte cu memorabilul outlaw construit de Crowe cu ochii abia mijiţi cărora însă nu le scapă nimic, vocea joasă care ştie exact când şi pe cine să stârnească, relaţiile stranii din subtext şi, mai ales, confruntările spectaculoase care îi vor face pe unii să îşi amintească, nostalgici, vremuri când westernul era cel mai popular gen al cinematografiei nord-americane.