Petrol & sînge - There Will Be Blood

There Will Be Blood / Va curge sînge, drama lui Paul Thomas Anderson premiată cu 2 Oscaruri (pentru Cel mai bun actor: Daniel Day-Lewis şi Cea mai bună imagine: Robert Elswit - în paranteză fie spus, merita un Oscar şi Jonny Greenwood de la Radiohead, pt muzică originală), este un film în multe privinţe impresionant: ca radio(head)grafie a unor vremuri tulburi, puţin frecventate de cinema, ca ecranizare (a unui roman clasic, Oil! de Upton Sinclair; poate cea mai bună ecranizare a anului trecut, alături de No Country for Old Men), ca reinvenţie (pînă la acest titlu, P.T. Anderson realizase doar cîteva filme după scenarii originale plasate în prezent sau într-un trecut apropiat) şi, în fine, ca performanţe actoriceşti: dacă Day-Lewis şi-a adjudecat fără drept de apel al doilea Oscar al carierei sale, revelaţia acestui film este, fără discuţie, tînărul Paul Dano (puştiul afazic din Little Miss Sunshine) în rolul dificil al unui pastor fanatic.

Parabolă întunecată despre Petrol & Sînge (Religie & Lăcomie, Fanatism & Obsesie...), There Will Be Blood este povestea (plasată pe la-nceputul secolului trecut) a unui individ ridicat prin forţe proprii (Daniel Plainview), care, pe măsură ce devine tot mai bogat (din extracţia petrolului), îşi pierde orice urmă de umanitate. Mizantrop total, Plainview este un personaj - de fapt - extrem de opac şi destul de contradictoriu: adoptă bebeluşul unui muncitor mort accidental la una din sondele sale, dar nu ezită să declare - mai tîrziu - că a făcut-o strict din motive cinic-pragmatice, pentru că un bărbat însoţit de un copil inspiră mai multă încredere... Filmul urmăreşte acest personaj obsedat de Ban, preluîndu-i natura obsesivă şi impenetrabilă: la sfîrşit - cînd povestea lui Plainview pune ultima, însîngerată, piesă de puzzle pe destinul său - simţim că acesta, şi nu altul, trebuia să fie finalul poveştii (o explozie de sînge ca o explozie de petrol şi ambele, ca un catharis negru), dar - în acelaşi timp - simţim că ceva ne-a scăpat: deşi l-am avut în faţa ochilor pe Plainview mai mult de două ore şi jumătate, nu putem spune că l-am "înţeles" în totalitate. Plainview este un "citizen Kane" fără "Rosebud" - o prezenţă compactă, rugoasă, ca o stîncă prăbuşindu-se din senin.

Greenwood - care a scris muzica extraordinară a filmului - reuşeşte să-i imprime acea nebunie rece de care avea nevoie: o catedrală de sunete moderne răsunînd într-un deşert inuman şi atemporal. Imaginea lui Robert Elswit este perfectă, îmbrăcînd oamenii şi decorurile într-o lumină uleioasă ca de petrol. Dar filmul este, în ciuda grandorii sale cumva ultimative (sau poate tocmai din această cauză), mai mult o (impecabilă) performanţă artistică decît o poveste cu care să empatizezi; faţă de Magnolia (marele, adevăratul mare film al lui P.T. Anderson), îi lipseşte acea vulnerabilitate omenească, prea omenească, în stare să te mişte şi să te facă s-o iei în inima ta... Este un film sumbru, virtuoz şi dement pe care-l admiri, dar nu-l poţi iubi.