Noua dramaturgie la Teatrul ACT / Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi

Noua premieră de la Teatrul ACT, Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi, este un spectacol tragic pînă la un punct, tezist în final, unde autorul piesei, Franz Xaver Kroetz, un german născut în 1946, ţine să ne asigure că asemenea cazuri, precum cele ale femeilor pe care spectatorul le vede în scenă, se pot întîlni zilnic în ziare, în rubricile de sinucideri din ziare etc. Cele trei femei care-şi joacă singure, fără parteneri vizibili, rolurile sunt cazuri clare de inadaptare la viaţa pe care o duc. Tocmai de aceea ele se încurajează, printre altele, şi cu sloganul care dă titlul piesei, unul dintre acele rezultate ale "înţelepciunii populare" care s-a golit de mult de valoare semantică printr-o repetare mecanică şi, mai ales, prin inadecvarea celor care o repetă.

Maria Obretin, tînăra actriţă care şi-a încercat norocul şi astă-vară la Gala Tînărului Actor "HOP", face un rol bun, nuanţat, în deschiderea spectacolului. Este un rol, să-i zicem, "vorbitor". Pentru că al doilea, cel interpretat cu infinită subtilitate de Coca Bloos, o actriţă care reuşeşte să fie mereu aceeaşi şi mereu alta de la rol la rol, mereu uimitoare prin soluţiile pe care le găseşte, este unul "nevorbitor". În fine, Luminiţa Gheorghiu, o altă figură cunoscută a scenei româneşti, dar şi a ecranului (să ne-o amintim numai în Moromeţii lui Stere Gulea), primeşte rolul mamei pe care fiul o va duce a doua zi la azil, reuşind să transpună în cîteva gesturi toată tragedia momentului despărţirii, în viaţă fiind, de ceea ce a fost pentru ea chiar viaţa. Rolando Matsangos are rolul introducerii celor trei personaje, care nu se întîlnesc decît în final, la aplauze, şi pe acela, mai puţin comod, de a glosa pe marginea realităţilor care au generat aceste monologuri, căci monologuri sunt.

Soluţii interesante, cel puţin funcţionale, a găsit scenograful Radu Andrei, cu acele puţine şi sărace obiecte care caracterizează pe fiecare dintre eşuatele personaje. Spectacolul nu e unul de virtuozitate, deşi ceea ce face Coca Bloos ar putea fi îmbrăcat de acest cuvînt. Dar este unul foarte uman, dedicat unei umanităţi mărunte, călcate în picioare de cei "mari", o umanitate care constituie totuşi solul pe care îşi desfăşoară activităţile importante aceştia şi fără de care ei nu ar putea exista. Dacă aceste fiinţe umane nu înţeleg prea bine ce se întîmplă cu ele, aceasta nu înseamnă că ele nu suferă şi nu încearcă să înţeleagă, să se adapteze. Fără succes însă. Piesa s-a vrut o cronică a eşecului, ceea ce spectacolul subliniază cu acuitate, şi este meritul celei care stă în spatele tuturor acestora, regizoarea Giganina Cărbunariu, dacă mesajul trece atît de convingător din text în scenă.