Cum să aseptizezi un clasic al contraculturii - Hairspray

În 1988, Hairspray era primul film oarecum mainstream al unuia dintre cei mai provocatori cineaşti independenţi americani - John Waters. Asta pe vremea când termenul "independent" mai însemna într-adevăr ceva, nu doar bugete mici şi subiecte zice-se dificile, trase sub oblăduirea diviziei mici a uneia dintre marile companii producătoare ale Hollywood-ului. Iar mainstream pentru John Waters nu însemna nici pe departe tocirea ascuţimii satirei ori dulceţii incredibilei naivităţi asumate. Cu mesajul lui simplu, antirasist şi anti-segregaţionist, Hairspray-ul de odinioară era o fantezie rosé cu colţişorii la locul lor, iţindu-se printre volănaşele nici pe departe sclipicioase ale moralei cât se poate de clare.

În 2006, Hairspray a devenit un musical cu un succes răsunător pe Broadway. Şi nu e greu să înţelegi de ce - filmul lui Waters avea suficientă fantezie, nebunie, isterie şi ardoare cât să te facă să zâmbeşti zicându-ţi că da, poate prejudecăţi adânc înrădăcinate pot fi lejer depăşite în paşi de dans. Povestea grăsunei tinere ultra-entuziaste Tracy Turnblad, care vrea un loc în cel mai popular spectacol tv local pentru puştime, The Corny Collins Show, dar vrea şi să schimbe lumea, striga parcă să fie (s)pusă în cântece şi melodii. Iar de pe Broadway la Hollywood, adică înapoi pe ecran, n-a mai fost decât un pas. Că doar revirimentul recent - financiar, nu calitativ, să ne înţelegem - al musical-urilor avertiza că e rost de bani serioşi. Gândiţi-vă doar la monstruoasele încasări şi cohorta de premii (Globuri de Aur, nominalizări la Oscar ş.a.) cu care s-a procopsit unul dintre cele mai inepte, false şi penibile filme din ultimii ani - Dreamgirls. Drept care Hairspray 2007 a ieşit după chipul şi asemănarea vremurilor: o versiune al naibii de bine executată, mai ales la nivelul cântecelor care, spre deosebire de alte producţii recente, măcar sună bine şi pot fi fredonate şi al numerelor dansate - doar regizorul Adam Shankman e mai ales coregraf. Şi există câteva sclipiri şi la nivelul distribuţiei. Wilbur Turnblad, tatăl zbânţuitei fătuci e Christopher Walken, ceea ce înseamnă un bun prilej de a-l vedea e acest excelent şi mult sub-utilizat actor făcând un rol atipic, numai bun să ne amintească unora că şi-a început cariera pe Broadway şi că într-o vreme juca, pe lângă Deer Hunter, şi în Pennies from Heaven, unul dintre ultimele musical-uri revoluţionare.

După câţiva ani de absenţă, Michelle Pfeiffer revine în forţă în chip de scorpie glacial/ diabolică (şi superbă!), gazda rasistului show tv, lipsită de orice scrupul şi preocupată mai ales de promovarea odraslei lipsite de orice talent în materie de cântat şi dansat. Iar cel care îl juca pe Wilbur în versiunea Waters, Jerry Stiller, are o minusculă apariţie în chip de Mr. Pinky, patronul unui magazin de haine ieşit parcă din fanteziile tehnicolor ale musical-urilor de altădată. Asta ca să nu mai pomenim de însuşi "omul din Baltimore", Waters adică, ce are un cameo - perfect - ca exhibiţionistul local. Dar cam aici se opresc lucrurile bune ce pot fi spuse despre filmul nostru. Fiind o mare producţie hollywoodiană, Hairspray-ul nou are toate tarele acestei "specii": e gândit în primul rând de contabili şi staff-uri de marketing ale căror singure scopuri sunt o audienţă cât mai mare şi, desigur, încasări pe măsură. Drept care asperităţi, aberaţii, ciudăţenii ş.cl. sunt hotărât netezite, false probleme sunt introduse, ca şi accentuarea unui mesaj oricum transparent pentru a da un fals aer "important" şi, cel mai grav, serios întregului - vezi decizia pasiunii cât se poate de WASP a eroinei Tracy, ştersul Link (Zac Efron), de a nu participa la marşul de protest împotriva segregării ori insuportabilul cântec grandios performat de Queen Latifah (gazda "Zilei Negre" a spectacolului) cu aceeaşi ocazie. Drept care o istorie dulce şi săltăreaţă devine greoaie şi plină de propriile-i semnificaţii - ceea ce e fatal pentru un musical care se vrea altminteri destul de clasic. Iar decizia de a-i da rolul Ednei Turnblad, jucat odinioară de sublimul Divine, travestitul actor-fetiş al lui Waters de la începuturi, lui John Travolta e una dintre cele mai mari erori: pentru că, înfăşurat în latex hi-tech şi cu un zâmbet plat, deşi încă poate dansa - chiar şi în mini şi tocuri - starul din Saturday Night Fever şi Grease e asemeni filmului: umflat, lucios, paietat, tern şi aseptizat. Colţii s-au tocit de mult, undeva între corectitudinea politică şi departamentele de promovare.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.