Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  OuiBaDa

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Coregrafia unei autobiografii - OuiBaDa


Gina Şerbănescu

martie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mă văd nevoită să încep aceasta cronică printr-o remarcă ce ţine de modul în care cred că trebuie făcută analiza unui spectacol (poate ar fi prea mult dacă aş numi-o un crez al profesiei de cronicar de dans): am considerat întotdeauna că o creaţie coregrafică, mai mult decât orice alt act artistic, trebuie analizată făcând abstracţie totală de ceea ce este sau ar fi putut fi intenţia autorului. Prin urmare m-am ferit mereu să scriu prin prisma experienţelor personale ale artistului, care să fi condus la materializarea unei creaţii.

Am considerat că trebuie trecută sub tăcere intenţia coregrafului, tocmai pentru că dansul ia naştere mai mereu într-un registru abstract, care scapă unor interpretări ce ţin de stări de fapt concrete care pot hrăni, într-un fel sau altul, o creaţie coregrafică. Din această perspectivă, un spectacol de dans, odată creat, are viaţă proprie şi îşi manifestă polisemia, îşi propagă semnificaţiile independent de ceea ce autorul a vrut să spună, se îndreaptă spre receptor ca o entitate cu voinţă proprie, independentă de intenţionalitatea în virtutea căreia autorul a adus-o la lumină.

În cazul spectacolului OuiBaDa, care a avut premiera în cadrul Festivalului Internaţional "George Enescu" 2007 m-am văzut nevoită să "abdic" cumva de la principiul mai sus menţionat şi să iau foarte serios în calcul o declaraţie a coregrafului Gigi Căciuleanu despre această creaţie a sa, un gând împărtăşit cândva Ancăi Rotescu:

Să-ţi mai spun o poveste, vrei?
Sunt francez, născut la Bucureşti.
Unde sunt acasă
?! Cu adevărat, numai într-o sală de dans, într-o sală de spectacol, oriunde ar fi ea. Sunt întotdeauna acasă în faţa publicului.
Casa mea, unde locuiesc, e la Paris... Da. Acolo revin mereu. Însă, gândindu-mă bine la sensul ne-inocent al întrebării tale mărturisesc că parcă nicăieri nu m-am simţit realmente acasă. Niciodată. Asta de mic copil... şi poate, pentru acest motiv mă simt acasă peste tot. Sunt un cocteil
.

OuiBaDa este o creaţie coregrafică în care este evident traseul coregrafului Gigi Căciuleanu între două spaţii culturale, căutarea unui "acasă" care nu se fixează nicicând într-un spaţiu unic, concret, într-o cultură detectabilă prin prisma unui studiu antropologic. Este vorba de un "acasă" ce se manifestă exclusiv în perimetrul poeticului, al transfigurării, ce îşi extrage, e drept, seva, dintr-un imaginar configurat "pe un picior de plai"... Biografia autorului este vizibilă în conceptul spectacolului, dar, ca orice creator autentic, Gigi Căciuleanu transfigurează această rută trasată între un "Oui" lăsat în urmă în spectacol şi un perpetuu "Ba da!" ce reverberează pe tot parcursul acestei creaţii al cărei concept, publicat pe site-ul Teatrului de Comedie, consider că e necesar să îl menţionez:

Oui*Ba*Da
De la spaţiul mioritic la un spaţiu meteoritic
De la piciorul de plai la gura de rai
De la geografic la ceresc


De la îndepărtat la apropiat, de la particular la universal.

DE-ALE PĂMÂNTULUI, DE-ALE LUMII, DE-ALE CERULUI

ÎN JOS
Relaţiile cu pământul, cu piciorul de plai.
Izbituri, prelingeri si căderi
.

LA ORIZONTALĂ
De la general (pământ) la particular (noi / lume, lume)
Relaţiile dintre noi, bipezii.
Aventuri lumeşti: vise, coşmare şi visuri dulci. Stări. Seducţii şi cuţitorii de mahala.
Comploturi, iubiri si duşmănii.
Năzdrăvănii, omoruri si nunţi cotidiene
.

ÎN SUS
De jos înspre sus.
De la particular la general. De la concret la abstract.
De la teatrul nostru gestual la o integrare în mişcarea unui ceasornic universal
.

Oui:
«Notre planète étant une sphère, n'importe lequel de ses points peut être considéré comme étant le nombril de la terre...»

BaDa:
«Planeta noastră fiind o sferă orice "picior de plai" poate fi considerat ca fiind buricul pământului»

OuiBaDa - Montaj Muzical
Dacă spectacolul este conceput ca un clip gigantic (o «plimbare» coregrafică prin universul muzical românesc de ieri şi de azi) montajul muzical a fost gândit ca un travaliu de DJ
.


Aceste consideraţii pun în lumină ceea ce am putea numi paradigma întregii creaţii a lui Gigi Căciuleanu: dimensiunea poetică. Atunci când am scris despre Simfonia Fantastică, spectacol care a avut premiera în 2006 la Opera Naţională din Bucureşti, spuneam despre acest spectacol al lui Gigi Căciuleanu că principala formă de manifestare scenică din această creaţie este esenţa sa poetică: "Să definim (...) forma de artă pentru care optează Gigi Căciuleanu. Fără îndoială, se află tot timpul la îndemână replica, originată etimologic, dar devenită clişeu, "a defini înseamnă a limita"... Nimic mai discutabil de atât. Dacă alegem să punem hotar (aceasta este una dintre principalele semnificaţii ale lui definio), vom încerca să trasăm un hotar în jurul esenţelor care se revelează în spectacol, fără pretenţia de a epuiza semnificaţiile, cu speranţa de a oferi o perspectivă cât mai îmbogăţitoare sub aspectul sensurilor transmise. Aşadar, revenind la forma de artă pentru care a optat coregraful, am putea să considerăm, conform unei idei larg răspândite, că avem de-a face cu un "teatru coregrafic". Printr-o racordare interioară cât mai onestă la ceea ce a încercat Gigi Căciuleanu să transmită, s-ar spune mai degrabă că este vorba de un poem. (...) Tentaţia e mare să susţinem că este un poem coregrafic, dar atunci când un creator oferă o dimensiune poetică prin creaţia sa, cuvântul poem nu mai suportă lângă el nici o specificare. E vorba de un poem şi atât, adică de o creaţie marcată de ceea ce înţelege Friedrich Hölderlin atunci când spune că "poetic locuieşte omul". Locuirea poetică reprezintă o modalitate de sălăşluire autentică, în care adevărul devine manifest."

Aceste consideraţii îşi păstrează valabilitatea şi în cazul recentului spectacol de la Teatrul de Comedie. Dimensiunea poetică este extrem de prezentă, de la începutul spectacolului, când semnificaţiile care vor "popula" scena sunt anunţate chiar de autor, până la finalul în care ni se oferă o versiune coregrafică a Ciuleandrei, specifică limbajului de dans al lui Gigi Căciuleanu. (ca o paranteză, trebuie spus că nu putem să nu ne gândim, asistând la momentul final al spectacolului că, de acum înainte, Ciuleandra se va dansa aşa cum vrea Gigi Căciuleanu.)

Poezia străbate toată substanţa scenică, fiind vizibilă la nivel vizual prin aducerea în scenă a multor elemente suprarealiste, în sensul că ele scapă oricărei naraţiuni concrete, intrând în registrul unor stări care urmăresc privitorul şi care eludează necesitatea verbalizării. Cu toată banalitatea închisă în această declaraţie, trebuie să mărturisesc că pe scena Teatrului de Comedie mi-a fost clar că se instituie nimic altceva decât sufletul românesc, cu toate contrastele şi tragismul lui, cu poezia lui fără ţintă precisă, cu aspectul său de scară ce duce spre stele şi coboară spre tenebre, cu iureşul nehotărârilor, cu instabilitatea specifică acelora ce nu îşi găsesc locul sub nici un acoperiş şi optează atunci pentru cerul înstelat. Sufletul românesc, cu atracţia lui perpetuă pentru farmecul închis în sfera lui "Oui!", dar întorcându-se mereu pentru a-şi reconstrui sălaşul, în inima lui "Ba da!", în sânul acestei ciudăţenii logice în virtutea căreia o negaţie lângă o afirmaţie întăreşte şi mai mult afirmaţia.

Coloana sonoră induce sentimentul unui poem scris la voia întâmplării, cu treceri extrem de bruşte de la "Ghetto Dacii" la cântece ale lui Benone Sinulescu sau Corina Chiriac, sau de la Paraziţii la Ioana Radu, ori de la Maria Tănase la Pavel Stratan, iar exemplele pot continua pentru tot parcursul spectacolului. Ar putea părea că e vorba de un potpuriu intenţionat construit pe contraste. Dar dacă privim cu atenţie coregrafia spectacolului, nu putem rata coerenţa întregii construcţii care rezidă tocmai în structura limbajului de mişcare ce adună laolaltă contrastele, pentru a scoate la lumină caracteristicile fundamentale a ceea ce numim, repet, suflet românesc.

Există aşadar trei linii fundamentale care străbat universul creat de Gigi Căciuleanu prin spectacolul OuiBaDa: contrastele specifice acelora integraţi în spaţiul spiritual românesc (lacrima perpetuu vecină cu zâmbetul, hohotul de râs împletit cu plânsul, căderea geamănă zborului etc...), dimensiunea poetică ce introduce o inepuizabilă polisemie a actului artistic şi coerenţa limbajului coregrafic, menită să "cimenteze", să dea soliditate faptelor scenice ţesute pe contraste. Trebuie remarcaţi toţi dansatorii care au lucrat la OuiBaDa, în primul rând pentru bucuria cu care dansează, pentru echipa minunată pe care o fac în acest spectacol: Cristina Babalac, Rareş Budileanu, Rasmina Luisa Calbajos, Doina Nicoleta Georgescu, Lari Cosmin Giorgescu, Cătălina Ana Gubandru, Szasz Levente, Anca Loghin, Lelia Marcu, Cristian Nănculescu, Arcadie Rusu, Casandra Oana Stelea.

Închei cu un gând al lui Gigi Căciuleanu împărtăşit tot Ancăi Rotescu, pentru că el evidenţiază mai bine decât orice teoretizare sau simplă constatare modul în care coregraful aduce la lumină substanţa poetică a dansului său.

Viaţa dă combustie dansului. Dansul este viaţă. De aceea, poate, faptul că nu se vorbeşte în dans..., mie asta îmi lipseşte câteodată. În ceea ce fac eu intervin întotdeauna, dacă nu texte sau fraze ori cuvinte, atunci sigur subtexte... Găsesc că şi faţa e importantă, bineînţeles nu în sensul zâmbetului balerinelor clasice, care e stereotipat. Aşa este el, n-ai ce să-i faci... Nu discut dacă e bine sau e rău. Dar faţa omului nu e un genunchi, adică are ochi, are nas, are o gură, are riduri şi de aceea e important şi ce exprimă această faţă. Şi nu numai. Iar suflul omului, respiraţia sunt primordiale în dans. Câteodată o gâfâială sau un oftat scos într-un anume fel, chiar de oboseală, chiar nedefinit şi chiar necontrolat, poate să dea ceva. Şi transpiraţia poate să dea ceva; toate sunt instrumente ale aceleaşi orchestre. Dansatorul este o întreagă orchestră evoluând în interiorul unui ansamblu de orchestre. Iar coregrafia este o orchestră într-o orchestră şi într-o altă orchestră, ca păpuşile acelea ruseşti....




 Toate articolele despre OuiBaDa


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Gina Şerbănescu


Alte articole

 Galerie foto - OuiBaDa, Dani Ioniţă
 Nu ştiu ce mi-a făcut şi nici ce are de gând cu mine - OuiBaDa, Mihaela Iancu
 OuiBaDa a dat cu mine de pămînt, Alexandra Niţă
 Nu e (doar) un joc - OuiBaDa, Beatrice Lăpădat
 Când cuvintele sunt prea sărace - OuiBaDa, Răzvan Penescu
 Toate articolele despre OuiBaDa


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer