Teatrul dincolo de cuvînt - Luminile lui Darie:Anatomie. Titus. Căderea Romei

Nu sunt foarte mulţi regizorii care, asemenea marelui şi regretatului Vlad Mugur, au acordat luminilor un rol esenţial, lucrînd ore şi zile în şir pentru şlefuirea şi reîmprospătarea rolului lor atît de complex în arta spectacolului. Unele producţii din anii ‘90, realizate de acelaşi Vlad Mugur, de Silviu Purcărete, Liviu Ciulei, Alex. Tocilescu, Alex. Dabija, Mihai Măniuţiu, Tompa Gábor şi László Bocsárdi sau de rusul Yuri Kordonski şi ucraineanul Andryi Zholdak, şi-au apropiat temeiul succesului (şi) prin excepţionala participare a luminilor la dezvăluirea valenţelor lirico-dramatice, a misterului teatral şi a conotaţiilor metafizice ale unor texte celebre din dramaturgia universală.

Printre directorii de scenă subjugaţi de forţa expresivă a luminilor se află şi Alexandru Darie. Faptul a fost reliefat cu brio în Iluzia comică, după ce calităţile regizorului în această direcţie erau anunţate deja de spectacolele cu Poveste de iarnă, Trei surori şi 1794. Am stăruit asupra acestei componente din creaţia sa deoarece, în opinia noastră, ea se împlineşte la dimensiuni antologice, în relaţia cu scenografia (Maria Miu), cu minunata muzică de scenă (Adrian Enescu) şi cu cîteva partituri actoriceşti memorabile (Cornel Scripcaru, Dan Aştilean şi Radu Amzulescu, primul mai interiorizat - meditativ, celălalt mai visceral - patetic, Camelia Maxim, Claudiu Stănescu, Anca Androne ş.a.) în recentul spectacol al Teatrului Bulandra cu piesa germanului Reiner Müller, intitulată Anatomie. Titus. Căderea Romei, după Titus Andronicus de William Shakespeare.

În consens cu semnificaţiile configurate încă din primul capitol al piesei (Anatomie), luminile reprezintă şi ele o disecţie operată asupra învelişului de fapte şi vorbe ce definesc fiecare personaj, fiecare scenă conflictuală, ba chiar şi asupra labirintului lăuntric al eroilor, acolo unde se petrec marile seisme ale firii, se ţes pasiuni, resentimente, gînduri de răzbunare, se pregătesc gesturi de milă, ură, dragoste şi durere, ori dialoguri imaginare, de o cinică ironie, cu justiţia supremă. Cînd folosită în mod tradiţional pentru delimitarea spaţiului de joc din interiorul acelei arene (pieţe) din centrul Romei, cînd însoţind personajul Naratorului în singurătatea furişării sale printre personaje sau în adîncul dialogului său cu Shakespeare şi cu Dumnezeu, cînd învăluind discret intrările şi ieşirile din scenă ori descoperindu-i pe cei care pîndesc în vecinătatea arenei, aici pline de viaţă şi surprinzător de proaspete, dincolo evanescente, prevestind moartea sau configurînd mormîntul, dar mai întotdeauna armonizate cu cromatica simbolică şi contrastantă a costumelor, aceste lumini conferă şi ele spectacolului o aură de poezie tragică şi de mistică frumuseţe.

Ele intră în dialog cu albul neprihănirii, al victimizării sau al arbitrării marilor conflicte, cu roşul pasiunilor pătimaşe şi al sîngelui vărsat din belşug pe altarul cruzimii (şi al spectacolului comercial), cu negrul atît de misterios şi de prielnic forţelor întunericului. Nu de puţine ori, clipele ce precedă cruzimea, înfăptuirea crimelor sunt înveşmîntate într-un halou albastru sau mov, rece, premonitoriu, ce îşi modifică nuanţele în momentul comentariilor la ce s-a întîmplat, cînd acelaşi fluid albastru-verde pare pătruns de un fior metafizic. Scenele de pasiune carnală, sălbatică ori de confruntare fizică sunt şi ele subliniate prin impulsuri de lumină translucidă, în oceanul de penumbră al arenei, în vreme ce spovedania Naratorului, vegheată de lumînare, îşi află un decor de lumini de ceară, de o uluitoare consistenţă şi impresionantă funcţie izbăvitoare. Adeseori, aceleaşi lumini, iscoditoare ca o deschidere de diafragmă, acţionează aproape în chip redemptoriu, eliberîndu-ne pentru o clipă din coşmarul violenţei de pe scenă, deloc străină de violenţa lumii în care trăim.

Cînd directă, crudă, persuasivă, cînd înnobilată de virtuţi cromatice ingenios armonizate cu acţiunile personajelor şi cu ambiguitatea relaţiilor dintre ele, dar mai ales cu varietatea răscolitoare a ritmurilor discursului teatral, potenţate de muzică, luminile acestui spectacol şi umbrele care îl populează se plasează în zona de vîrf a unei gîndiri regizorale moderne şi rafinate, de o indiscutabilă individualitate. Suntem alcătuiţi din lumini şi umbre, nota în Jurnalul său un filozof al picturii, marele artist Corneliu Baba. Spectacolul lui Alexandru Darie confirmă acest adevăr cu mijloacele teatrului, în rîndul cărora luminile îşi definesc cu o regală demnitate dreptul la respect şi preţuire. Graţie regizorului, ele se transformă în veritabil personaj (al doilea Narator?), în timp ce muzica lui Adrian Enescu devine liantul magic dintre culori, sunete şi tăceri, ori dintre lumea piesei şi lumea sufletului nostru.