Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

JFK - asasinarea preşedintelui


Alex. Leo Şerban

Ziarul de duminică, decembrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe 22 noiembrie, postul "Discovery" a transmis un documentar excepţional despre asasinarea preşedintelui John Fitzgerald Kennedy la Dallas, în urmă cu exact 40 de ani.

Ce nu ştiam: pe lîngă filmul pe 8 mm al amatorului Abraham Zapruder (cel căruia Pier Paolo Pasolini i-a consacrat un eseu esenţial; traducerea lui a fost publicată în numărul despre Film al revistei Secolul 21), circa 6 martori oculari au fotografiat sau au filmat "drumul spre asasinat". Nici unul nu ştia că ceea ce înregistra avea să se transforme în dovezi ale celui mai spectaculos eveniment din istoria americană a secolului XX. De fapt, "dovezile" (ceea ce se vede) sînt insuficiente pentru a înţelege asasinatul...

Ce putem vedea, în amiaza zilei de 22 noiembrie 1963? O maşină neagră, decapotabilă, în care - pe bancheta din spate - stau preşedintele, într-un costum gri închis, şi Prima Doamnă, îmbrăcată într-un taior roz; o mulţime informă de oameni strînsă pe marginea drumului; motocicletele poliţiştilor care însoţesc maşina prezidenţială; la un moment dat, cînd maşina tocmai o cotise într-un spaţiu deschis încadrat de peluze, preşedintele duce mîna la gît, se apleacă uşor înainte şi capul îi explodează; Jackie se tîrăşte în patru labe pe partea din spate a limuzinei, un ofiţer de pază urcă la rîndul lui în maşină, care prinde viteză şi dispare în cîteva secunde din raza de vizibilitate. Totul a durat mai puţin de un minut.

Ştim, astăzi, că gestul lui JFK de a duce mîna la gît era efectul impactului primului glonte, în timp ce cel al lui Jackie - aparent fără sens - ar putea să însemne fie dorinţa ei de a se salva, fie decizia de a prinde o părticică din craniul soţului său, pulverizat de al doilea glonte.

Sîntem în faţa unei mizanscene care are toate datele unei piese de teatru; dacă vom compara acest asasinat cu un alt asasinat celebru - cel al lui Iulius Caesar, aşa cum a fost "reconstituit" de Shakespeare -, maşina pusă deoparte, observăm că, 1.: în versiunea lui Shakespeare, Caesar se află mai întîi pe esplanada din faţa Capitoliului, înconjurat de un grup de cetăţeni (printre care Prezicătorul); Caesar i se adresează acestuia, amintindu-i că Idele lui Martie au sosit; da, îi răspunde Prezicătorul, dar nu s-au încheiat... Caesar este confruntat de Artemidorus, care îi cere să citească pe loc o petiţie; Caesar refuză, invitîndu-i în clădirea Senatului; 2.: Caesar părăseşte esplanada şi - spune Shakespeare - "urcă la Senat, ceilalţi urmîndu-l. Toţi senatorii se ridică". Restul e istorie - Caesar este asasinat de Brutus şi de ceilalţi conspiratori (Cassius, Casca, Trebonius etc.). Cine a înfipt primul pumnalul? Shakespeare nu ne spune; "They stab him" precizează el, într-o paranteză (după ce-l pusese pe Casca să rostească: "Speak, hands, for me!").

Să comparăm cele două asasinate: "versiunea romană" ne arată foarte limpede locaţia, grupul de asasini, felul în care pumnalele se abat asupra lui Caesar - dar numai după ce spectatorul (sau cititorul) va fi anticipat evenimentul ("Prezicătorul", etc.); practic, Caesar intră el însuşi în cursa întinsă de conspiratori, iar asasinarea lui, deşi cît se poate de "fizică" (o asasinare "de proximitate", s-o numim aşa) se petrece "în cerc închis", departe de privirile mulţimii din afara Capitoliului. Avem de-a face cu ceea ce Hitchcock a numit "suspans". În "versiunea americană", asasinatul se întîmplă într-un spaţiu deschis (Dealey Plaza) baleiat de privirile tuturor celor implicaţi, "loviturile" sînt invizibile (căci administrate de la distanţă), iar ideea "conspiraţiei" şi/sau a "capcanei" nu survine decît post-factum; avem de-a face, aşadar, cu o "surpriză", iar "suspansul" începe abia după ce acea surpriză se va fi consumat... Sîntem în era transparenţei totale - dar o "transparenţă" care generează o totală ambiguitate.

Oricît de subtil, Teatrul (= privirea directă, nemediată, "pe viu") nu generează niciodată o asemenea ambiguitate. Singurul care o poate face este Cinematograful; asasinarea lui JFK este Blowup al lui Antonioni, filmat trei ani mai devreme... (Va urma)

****

JFK (2)

Dovezile celui mai spectaculos eveniment din istoria americană a secolului XX sînt sub ochii noştri şi pot fi văzute şi revăzute la infinit... De fapt, "dovezile" (ceea ce se vede) sînt insuficiente pentru a înţelege asasinatul lui John Fitzgerald Kennedy.

Dacă ceea ce s-a întîmplat pe 22 noiembrie la Dallas poate fi văzut ca un Blowup filmat 3 ani mai devreme, lucrul acesta are de-a face cu ceea ce ma încăpăţînez să numesc "vizualitate" (spre deosebire de "vizibilitate"!). Memoria acelui eveniment există în măsura în care ea a fost înregistrată: deşi încă mai sînt în viaţă martori oculari, aş îndrăzni să spun că pînă şi percepţia lor a fost modificată de imaginile fotografiate sau filmate - de Zapruder şi ceilalţi; în orice caz, sînt singurele imagini care rămîn şi care pot fi cercetate. Vizualitatea este fatalitatea secolului XX: lucrurile există pentru că au fost conservate pe peliculă. Dacă Renaşterea a schimbat felul de a privi Lumea inventînd perspectiva, apariţia tehnicii - fotografice şi apoi cinematografice - a modificat Lumea însăşi. Este o deosebire de fond: Renaşterea propunea un cod vizual care avea ca scop revelarea complexităţii Lumii; era o formă de analogie prin care ceea ce se vedea (vizibilul) primea un cadru conceptual - un "cadraj" sintetic şi explicativ (vizibilitatea). Lumea rămînea, de fapt, aceeaşi: lucrul modificat era percepţia asupra ei. Mai mult: nu era vorba de a reproduce acea Lume, ci de a o reprezenta! Operele picturale din Renaştere funcţionează ca un ecran transformator, reglînd percepţia dar rămînînd, pînă la urmă, distincte şi separate de acea lume - un fel de artefacte hermeneutice.

Ceea ce se schimbă, odată cu apariţia fotografiei şi-apoi a cinema-ului, este nu doar percepţia, ci însăşi Lumea. Lumea, adică Vizibilul, încetează a mai fi un cadru, devenind o succesiune de cadre. Aceste cadre nu doar reprezintă Lumea, ci o şi reproduc. Această reproducere (mecanică, şi - deci - clonabilă la infinit) nu mai este - şi nu mai poate fi - sintetică, ci inevitabil analitică. În fine, deşi îşi propune (şi) explicarea Lumii, această succesiune de cadre reprodusă la infinit nu (mai) reuşeşte decît să o indice - într-o pură referenţialitate golită de Sens, aglomerată de sensuri... Sîntem, cum spuneam data trecută, în era vizualităţii - adică a transparenţei totale, în care Obiectul din realitate a dispărut în spatele imaginii sale foto-filmate; or, paradoxul face că tocmai această "transparenţă" (mediată de tehnică, imediată de percepţia noastră) aduce cu sine o opacitate care vine, pe de o parte, din dispariţia distanţei reflexive (explicative) şi, pe de alta, din caracterul autoreferenţial şi plurisemnificant al acestor imagini.

Roland Barthes a făcut o distincţie extrem de precisă, deşi subtilă, atunci cînd a vorbit despre cinematograful lui Antonioni. A privi îndelung un obiect - spunea el în esenţă - este "periculos" întrucît "deranjează ordinele prestabilite", "timpul privirii" fiind riguros "controlat de societate". Or este evident că, începînd cu Aventura, Antonioni a iritat (şi continuă să irite) tocmai din cauza acestor "timpi morţi", a planurilor interminabile în care aparatul (= privirea) face exact asta: înregistrează îndelung Lumea din jur... Iar apoteoza acestei priviri obsesive este Blowup, în care personajul principal este fotograf: atunci cînd acesta măreşte ("blows up") fotogramele unei crime aparente, ceea ce "se vede", pînă la urmă, devine inaparent - ceva ce nu se vede: un decupaj pointilist-abstract de forme indistincte (pixeli, am spune astăzi)! Este asemeni unei parabole orientale: cu cît priveşti mai mult, cu-atît vezi mai puţin. Scrutată infinitezimal, Lumea se estompează.

Este ceea ce se-ntîmplă cu asasinatul lui JFK. El există prin imaginile sale obsedante, reluate la nesfîrşit, numai că, reluate obsedant, la nesfîrşit, imaginile îşi conţin propria dispariţie.


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer