Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  And Björk, of course

Un fenomen - And Björk, of course


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Eu sunt fan Afrim!" - cu această exclamaţie a întâmpinat o jună colegă de muncă ("civilă", mai exact specialistă în comunicare) vorba pe care o aruncasem despre un drum la Ploieşti, la cea mai recentă producţie semnată Radu Afrim; autobuzul Teatrului "Toma Caragiu", pus de instituţia ploieşteană la dispoziţia doritorilor de astfel de excursii culturale, a plecat din Bucureşti cu o încărcătură masivă de tineri, şi ei, din cât mi-am dat seama, "civili"; la faţa locului, foaierul s-a umplut repede cu spectatori tineri şi... anticonformişti. E ceva la mijloc!

E ceva la mijloc, poate constata oricine merge la un spectacol purtând pe afiş numele micuţului regizor cu păr roşcat (în general, altminteri nimeni din "breaslă" nu se miră de o apariţie-fulger cu şuviţe blonde, verzi, violete - ori deloc); e ceva la mijloc cu mulţimile de puştani care se bat să intre la reprezentaţie, indiferent de numele autorului şi de titlul piesei, indiferent, chiar, că e vorba despre un teatru de succes din Capitală ori despre o scenă obscură de la capătul ţării; e ceva la mijloc, pe scurt, cu această persoană deopotrivă accesibilă oricând şi enigmatică întotdeauna. Cel mai cunoscut produs al şcolii de regie de la Cluj - şi, de fapt, singurul care a reuşit să iasă, la propriu şi la figurat, dintre graniţele nevăzute ale "spiritului locului", atât de strâns circumscrise încât se confundă, în cazurile grave, cu provincialismul - a avut un parcurs profesional deloc neted.

Absolvent, mai întâi, de Filologie, Afrim a debutat "public", ca să zic aşa, cu un spectacol (mă tem că i-am uitat titlul) invitat la Festivalul de Teatru Alternativ de la Bistriţa, acum peste un deceniu; era, pe atunci, student în anul IV la Regie. Profilul acelui festival (care, din păcate, a dispărut din peisaj după numai trei sau patru ediţii) i-a determinat, parcă, directorului de scenă en herbe calea pe care avea să pătrundă în grădina paradisiacă şi plină de bălării a teatrului: o cale trecând prin spaţii neconvenţionale, prin deconstrucţia textului, prin apelul la multimedia - atât de insistente, toate acestea, încât părea că Afrim (nu tocmai teenager, de altminteri) are organ mai degrabă pentru artele vizuale decât pentru arta scenei. Primul spectacol în care ceea ce se anunţa deja ca "maniera Afrim" a căpătat adâncime şi a izbutit să nască stil a fost Bernarda's House Remix, după Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca, la Teatrul "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe, unde s-au manifestat plenar calităţile presimţite în acea veche montare studenţească: forţă şi fantezie imagistică, intensitate a sentimentului (feeling, ar spune împricinatul), exploatare la sânge a actorului în vederea performanţei (Afrim are, cred, la activ cel mai mare număr de actori premiaţi pentru rolurile jucate sub "mâna" lui).

De atunci, regizorul s-a menţinut constant în atenţia lumii teatrale, fie prin spectacole provocatoare, "impertinente" ca viziune (Trei surori de Cehov) sau tematică (Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri de Lukas Bärfuss, Plastilina de Vasili Sigarev - Afrim fiind unul dintre devotaţii textelor noi, "de actualitate"), fie prin spectacole de acută şi cumva surprinzătoare sensibilitate (De ce fierbe copilul în mămăligă, după Aglaja Veteranyi - cea mai bună mizanscenă a sa - ori Cheek to cheek de Jonas Gardell).

Ameninţat, de la o vreme, cu pierderea suflului (artistic) din cauza risipirii în prea multe "proiecte", Afrim reuşeşte, totuşi, să-i atragă constant spre teatrele în care lucrează atât pe cronicarii apatici, cât şi pe adolescenţii fanatici. Aşa cum s-a întâmplat, repet, şi în cazul spectacolului de la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, scenă pe care Afrim a mai lucrat destul de mult (şi de bine: Nevrozele..., Plastilina). Şi anume, tot cu un text contemporan - And Björk, of course al islandezului Thorvaldur Thorsteinsson (traducerea: Carmen Vioreanu) - şi (tot) cu o amplasare neconvenţională a mizanscenei, publicul fiind aşezat pe gradene, pe trei laturi ale scenei; ba chiar, precum doi "fani" supranumerar, direct pe jos, aproape în spaţiul de joc (!), aşezare justificată, de altfel, de subiectul piesei: un grup de oameni, foarte diferiţi ca provenienţă socială şi experienţe personale, participă la o serie de şedinţe de psihoterapie colectivă, expunându-şi obsesiile, angoasele şi spaimele ascunse şi încercând să le analizeze şi să le anihileze.

Piesa, scrisă în 2002 şi inclusă de teatrul londonez Royal Court în programul său de susţinere a dramaturgiei mondiale de azi, revelează, cel puţin aşa cum am perceput-o în montare, o sumă de slăbiciuni de construcţie: e discursivă, dar mai ales dezlânată şi oarecum neclară ca demers ultim (vorba cuiva, la ieşirea din sală: "N-am prea înţeles cum se termină: e de bine sau de rău?"), căci monologurile personajelor, alternând cu secvenţe de conversaţie generală, nu alcătuiesc, totuşi, o structură dramatică. Aici, regizorul ar fi trebuit să intervină, pentru consolidare; Afrim a preferat însă un tratament "liber" al textului, concentrându-şi atenţia asupra detalierii psihologiilor - ceea ce îi permite să-şi exerseze puterea de observaţie şi ironia, puncte forte ale spectacolelor sale - şi asupra ţeserii "atmosferei", ajutat de scenografia alegră, în culori tari, a Alinei Herescu şi de ambianţa sonoră creată de Alin Teglaş (adevărat actor-talisman al lui Afrim, jucând - şi aici - un omniprezent personaj inventat).

De atenţia lui au beneficiat, însă, în special interpreţii. "Răsfăţat", în ultimul timp, de directorul Lucian Sabados, care a invitat la Ploieşti regizori importanţi, ansamblul poate conta acum pe actori bine antrenaţi, mobili (şi mobilizaţi!), care, chiar şi în condiţiile dificile ale unei atât de strânse vecinătăţi a publicului, s-au descurcat admirabil: Ada Simionică, Lorena Ciubotaru, Nicoleta Lefter, Clara Flores, Ioan Coman, Tudor Smoleanu, Cristian Popa (recentă achiziţie a trupei, arătos şi foarte flexibil) alcătuiesc o echipă de veritabili performeri. Premiile "breslei" au, din nou, candidaţi serioşi.



 Toate articolele despre And Björk, of course


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Cursanţii fericirii - And Björk, of course, Mihaela Michailov
 Aşteptând-o pe Björk - And Björk, of course, Ionuţ Sociu
 Să mori din dragoste de Islanda... - And Björk, of course, Iulia Popovici
 De Sfîntu Dumitru. La Reykjavik - And Björk, of course, Doru Mareş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer