Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Cine munceşte - Teatrul Evreiesc de Stat


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Indiferent ce publicaţie, electronică sau de hârtie, deschizi la pagina de actualitate culturală, descoperi fără greş, în lista mai lungă sau mai scurtă a scenelor care dau spectacole în ziua sau în săptămâna respectivă, numele Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti. Vara şi iarna, în zilele de lucru şi în zilele de odihnă (a celorlalţi), seara şi la matineu, mica instituţie de pe strada Iuliu Barasch e mereu pe baricade, mereu cu motoarele turate, mereu la treabă. Ca număr de premiere, şi-a devansat multe surate, deşi, altfel, nu stă mai bine decât ele.

Într-adevăr, cu trei spectacole noi în stagiunea actuală şi cu al patrulea aşteptând la potou, TES este unul dintre cele mai harnice teatre din Capitală, în condiţiile în care - spre deosebire de cele mai multe dintre acestea - dispune de o singură sală, de o trupă cuprinzând sub treizeci de actori, de ateliere minuscule, de dotări tehnice aproximative şi de o subvenţie modică din partea Primăriei. Într-o vreme nu prea îndepărtată, angajaţii TES "beneficiau" de cele mai mici salarii din sistemul teatral bugetar; în momentul de faţă, situaţia s-a ameliorat întrucâtva, fără ca, totuşi, banii care se pot câştiga aici să reprezinte ceea ce se cheamă o tentaţie materială. Ideea circulând prin unele cercuri, cum că tot mai numeroasele firme israeliene din România sprijină substanţial cultura evreilor localnici este, din păcate, una pur romantică: dincolo de faptul că nicăieri în lume oamenii cu bani nu se înghesuie să-şi împartă bunurile cu oamenii fără bani - şi artiştii fac parte prin tradiţie din această categorie... -, TES este un "bastion" (unul dintre ultimele) al dialectului idiş, limbă nemaiavând astăzi, inclusiv în Israel, decât puţini vorbitori.

Astfel, teatrul se află prins între statutul său teoretic de "minoritar" şi realitatea practică a ariei umane mereu în scădere din care ar trebui să-şi recruteze actorii, pe de o parte, şi spectatorii, pe de altă parte. Este o capcană cu arc dublu şi, pentru a o evita, conducerea TES, ipostaziată, de peste trei decenii, în persoana carismatică a regizorului Harry Eliad, recurge la felurite soluţii de avarie, cum ar fi includerea în repertoriu atât a unor texte în idiş (de regulă, opere aparţinând clasicilor acestei literaturi sau ai literaturii mondiale, în general) cât şi a unor texte în limba română (tot de regulă, piese ale unor autori actuali, de origine evreiască ori preocupaţi de problemele evreieşti), sau utilizarea copioasă, în spectacole, a muzicii şi dansului. Toate acestea reclamă eforturi speciale din partea actorilor - şi aşa se face că, la ora de faţă, Teatrul Evreiesc de Stat are în ansamblu un număr de interpreţi buni şi foarte buni cel puţin la fel de mare ca anumite teatre din ţară despre care se vorbeşte, însă, de o sută de ori mai mult.

Am comentat recent, un excelent spectacol de la TES - Jocul Regilor de Pavel Kohout, în regia lui Felix Alexa, cu Maia Morgenstern, Mircea Rusu şi Andrei Finţi. Între timp, am fost invitată să asist, în confortabila sală numită cândva Baraşeum, la alte două producţii.

Prima, intitulată Nuntă cu divorţ, porneşte de la scrierile faimosului Şalom Alehem, cel mai ilustru reprezentant al literaturii idiş. Pseudonim (însemnând "Pace vouă", salut evreiesc străvechi) al lui Şalom Rabinowicz, născut în 1859 în Ucraina şi mort în 1916 în Statele Unite, Şalom Alehem a devenit un fel de emblemă a umorului deopotrivă suculent şi sec, învecinându-se cu absurdul, tipic unor eroi şi întâmplări din care cinematograful a făcut adevărate mituri (vezi Tevie Lăptarul). Textul noii producţii de la TES reţine din povestirile lui Alehem personaje pitoreşti precum peţitorul sau soacra pornită împotriva ginerelui, angrenându-le într-o istorioară veselă, sprinţară şi, desigur, cu final fericit.

Aflat (din nou) în postură de regizor, actorul Dan Tudor a intuit corect caracterul de anecdotă fără pretenţii de profunzime al scrierii şi s-a concentrat asupra unei cât mai agreabile înfăţişări a ei, colaborând foarte bine, în acest sens, cu scenograful Doru Zanfir, compozitorul Vlad Creţu şi coregraful Păstorel Ionescu. Şi încă şi mai bine cu interpreţii, drept care Viorica Bantaş şi Geni Brenda, Mircea Drîmbăreanu şi Marius Drogeanu, Veaceslav Grosu şi Mircea Dragoman, Nicolae Călugăriţa, Nicolae Predica şi Mirela Nicolau, "acompaniaţi" de Leonie Waldman Eliad, au parte, fiecare, de momente solistice atent puse în valoare. O "strângere" a ritmului, mai ales la început, ar face spectacolului un serviciu important.

Cea de-a doua montare a fost Carré de aşi... cu valet de Ion Valjan (1881-1960), dramaturg activ mai ales în perioada interbelică şi apreciat mai ales ca autor de comedii de salon inspirate din (când nu adaptate după) modele franţuzeşti prizate în epocă. Acesta este, am impresia, şi cazul textului de faţă, istorisind (destul de încâlcit) avatarurile unui tânăr profesor de geografie care se dă drept băiat sărac (dar umblat prin lume), pentru a se angaja într-o familie din "protipendada" politică şi - mai ales - financiară a Bucureştiului, unde atrage asupră-i simpatia tuturor, privirile languroase ale doamnei şi amorul definitiv al fetei în casă.

Piesa rezistă azi (atât cât...) prin posibila paralelă cu actualitatea şi prin "tipurile" pe care le pune în circulaţie - şi exact asupra acestora insistat şi mizanscena lui Harry Eliad. Având drept suport o scenografie îngrijită şi documentată (arh. Theodora Dinulescu) şi ajutându-se cu muzica lui Radu Captari, care "citează" inspirat şlagăre din epocă (Fetiţe dulci..., Să nu ne despărţim etc.), spectacolul curge alert, cu episoade amuzante şi scurte clipe de nostalgie. Distribuţia, cuprinzând o bună parte din forţele teatrului, evoluează mulţumitor; se detaşează Monica Pricopi, Mihai Ciucă şi Natalie Ester, printr-un plus de precizie a jocului. În rolul principal, Veaceslav Grosu, tânăr actor aflat în vizibil progres, e corect; dezinvoltă şi plină de haz, Geni Brenda (servitoarea Anica) a găsit, cred, tonul cel mai potrivit pentru acest gen de spectacol.

Cum spuneam, la Teatrul Evreiesc nu se stă degeaba.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Narcis şi apelor tulburi ale firii - Richard III, Roxana Pavnotescu
 Dansul şi teatrul de expresie - The Rite of Spring & Café Müller, Roxana Pavnotescu
 INEGAL: Istorii personale la Macaz, Comunicat de presă
 Asociaţia Culturală Arkadia lansează Bull, piesă de teatru şi dezbatere despre fenomenul de bullying la locul de muncă, Comunicat de presă
 Temps d'Images, 2017, ajunge la cea de-a X-a ediţie şi are nevoie de sprijinul publicului, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer