Concertul Orchestrei Naţionale Radio din 28 martie 2008 avea aspectul unei întâlniri relaxate între prieteni adunaţi să facă puţină muzică, într-o seară de primăvară timpurie, când e prea frig pentru o serenadă în aer liber ori o plimbare agreabilă. În vremuri de mult apuse, astfel de reuniuni erau frecvente (ca un fel de jam session a profesioniştilor muzicii culte din secolul al XVIII-lea), în zilele noastre e doar o ficţiune de-a mea, v-aţi dat seama, desigur. Sper să-mi îngăduiţi s-o continui, participând la această imaginară suprapunere a epocilor.
În asemenea ocazii, pretenţiile n-au fost niciodată prea mari, deci nici eforturile, ideea era ca muzicienii să petreacă împreună, în mod plăcut, câteva ore. În cazul nostru (fictiv-real) s-au ales câteva partituri mai rar auzite, Marele Paşte rus de Rimski-Korsakov şi Suita din baletul "Spărgătorul de nuci" de Ceaikovski, cineva cu experienţă a luat bagheta, o domnişoară drăguţă s-a oferit să cânte Concertul nr.2 pentru vioară şi orchestră de Prokofiev, şi iată cum, "în doi timpi şi trei mişcări", s-a pus la cale un inedit program de muzică rusească. Întâmplător, am trecut şi eu pe-acolo şi m-am hotărât să rămân să-i ascult, deşi nu mă rugase nimeni. Să nu vă miraţi, în cele ce vă voi povesti despre acest concert, de faptul că mă înfăţişez ca un iremediabil cusurgiu, aşa se întâmplă cu cei ce-au lăsat o meserie pentru a îmbrăţişa o alta, devin extrem de exigenţi când îi judecă pe cei ce exercită în prezent prima lor îndeletnicire (la fel ca foştii fumători, ce condamnă nefastele urmări ale acestui viciu mai abitir ca nefumătorii, şi au dreptate, deoarece le-au simţit pe pielea lor).
În lucrarea sa pascală, Rimski-Korsakov oscilează între o muzică programatică şi una în care să fie doar sugerată atmosfera de reculegere dinaintea Învierii şi de bucurie atunci când Hristos a înviat. Şi într-o situaţie, şi într-alta, muzicii îi lipseşte solemnitatea cuvenită, compozitorul folosind aceleaşi spectaculoase procedee - de virtuozitate solistică - din lucrările sale de succes (Şeherazada, de pildă). Aşa stând lucrurile, ce ne facem dacă în locul concentrării domneşte relaxarea, cum spuneam că a fost cazul în întâlnirea amicală de care vă vorbesc, n-aţi uitat, nu? Primul arpegiu al viorii era fals şi această frecventă meteahnă a fost preluată cu nonşalanţă de flaut, trombon şi alte câteva instrumente. Dar nu părea să se fi supărat nimeni pentru atâta fleac (chiar dacă au urmat şi alte imperfecţiuni), în afara mea, bineînţeles, unicul ascultător exagerat de pretenţios.
Concertul de Prokofiev (al doilea, aşadar mai cantabil, mai puţin agresiv decât primul) era cântat cu gingăşie, derulându-se molcom, ca într-o lume din care au dispărut toate conflictele şi asperităţile - "le meilleur des mondes possibles", cum zicea hâtrul Voltaire. Dacă accepţi maniera, intri într-o plăcută stare de anihilare a voinţei, o dulce transă ce te transportă direct în somn. O fi bine, oare, mai cu seamă când e vorba de Prokofiev, care numai drăguţ şi blând nu s-a arătat, nici în viaţă, nici în operă? În finalul concertului, violonista se străduia totuşi să fie mai energică, însă tonul mic o trăda şi încercarea suna mai degrabă a joc de păpuşi decât a treabă serioasă, de adulţi.
Baletul ceaikovskian, ca şi muzica lui Prokofiev, este o alternare de spectaculoase salve de artificii şi replieri rafinate în peisaje exotice, iar pentru a-l prezenta cum se cuvine trebuie să ai răbdarea şi îndemânarea bijutierului, dar şi vlaga cuceritorului. Cine să se preocupe de asemenea probleme într-o întâlnire destinsă, ca aceea despre care am încercat să vă relatez? La noi (la români) circulă extravaganta părere că în orice întreprindere artistică succesul îl aduce numai talentul, munca e pentru cei ce nu-l posedă în suficientă măsură!
Pentru conformitate, Orchestra Naţională l-a avut la pupitru pe Ilarion Ionescu-Galaţi, solistă a fost violonista Irina Mureşanu, iar cronicarul cârcotaş şi dezabuzat - cel ce semnează acest articol.