Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Blues

Condiţia succesului (?) - Blues


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, martie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Aşa cum am mai observat, una dintre cele mai spinoase chestiuni ale vieţii curente a instituţiilor de spectacol este repertoriul; altfel spus, alegerea piesei (pieselor) ce urmează a fi pusă (puse) în scenă. Această alegere depinde, îndeobşte, de un mare număr de factori: componenţa trupei, mărimea bugetului, disponibilitatea regizorilor, "profilul" teatrului, programul estetic al directorului şi - cel mai important dintre toate - posibilitatea piesei (pieselor) de a genera succes. În lipsa acestuia din urmă, de altfel, celelalte nici nu mai contează.

Fiindcă, indiferent de ce spun cronicarii, de ce critică (virgulă) criticii şi de ce teoretizează teoreticienii, orice om care cunoaşte cât de cât teatrul ştie că, pentru oamenii care îl fac, singurul criteriu viabil şi valabil de apreciere a muncii lor este acel misterios fenomen psihosocial numit succes. Care poate apărea acolo unde cu gândul nu gândeşti (dar cu sufletul, câteodată, simţi) şi poate dispărea fără preaviz. Care nu ascultă de legi clare şi încalcă toate regulile. Care poate fi analizat, studiat, descris, prescris şi chiar proscris, dar care nu poate fi garantat niciodată, de nimeni şi de nimic. Dacă, în oricare domeniu al vieţii, succesul e o preocupare obsesivă, în lumea spectacolului el e condiţia fundamentală a existenţei. Iar unul dintre "agenţii purtători" ai succesului, în teatru, este piesa. "Ce jucăm?" - iată cum sună întrebarea-cheie în orice întreprindere producătoare de spectacole.

Răspunsurile, desigur, pot fi extrem de variate; o modestă constatare empirică i-a învăţat însă pe majoritatea practicienilor scenei că, de regulă, textele aducătoare de succes au: 1) roluri "grase" şi, eventual, potrivite pentru vedetele trupei şi 2) poveste interesantă (conflict complex, dar nu complicat, minimum un punct culminant, deznodământ surprinzător). Toate acestea se pot învăţa; şi, în unele ţări, chiar se învaţă. Punerea în practică a "lecţiilor" nu garantează, cum spuneam, succesul, dar îi netezesc considerabil drumul.

Una dintre ţările cu şcoală (şi şcoli) de nivel superior în această "specialitate" este America - Statele Unite, adică. Rezultatele nenumăratelor cursuri de playwriting (dintre care unele sunt oferite de universităţi faimoase) pot fi admirate de toată lumea în produsele hollywoodiene, pentru că majoritatea cursanţilor ajung să lucreze în cinematografie, dar nici ipostazierea scenică a abilităţii dobândite acolo nu e tocmai de lepădat. Astfel, americanii se pot lăuda cu dramaturgi de statură mondială, precum "cei patru mari" - Eugene O'Neill, Edward Albee, Arthur Miller, Tennessee Williams -, dar şi cu o sumă de autori contemporani nouă, precum (dintre cei cunoscuţi şi în România) Sam Shepard şi Neil LaBute.

Funcţionând mai prompt în "descoperirea" literaturii (dramatice) americane decât o fac în cazul oricărei alte culturi, teatrele româneşti îşi "updatează" satisfăcător repertoriul, pe această linie, şi propun publicului, la relativ scurtă vreme după premiera lor locală, mărfuri scenice de peste ocean - inclusiv delicatese de genul "ultimul Albee" (Capra sau Cine e Sylvia?, la Act, în stagiunea trecută) ori "penultimul Miller": Blues (Resurrection Blues), acum, la Nottara.

Scrisă în 2002 de "mogulul" născut în 1915 şi mort în 2005, la puţin timp după ce anunţase că are de gând să se căsătorească (a patra oară), şi anume cu o doamnă de 34 de ani, Resurrection Blues e o comedie neagră despre (între altele) televiziune şi practicile ei invazive în raport cu o realitate pe care, de fapt, o creează ea însăşi; în ultimă instanţă, o comedie neagră despre noi, oamenii secolului XXI - secol, ce-i drept, religios, aşa cum prezisese Malraux. Acţiunea (pornind de la povestea unui deţinut politic ce se consideră fiul lui Dumnezeu şi urmează a fi răstignit "în direct" de autorităţi) este plasată într-un imprecis/neprecizat stat latino-american guvernat de un general nu neapărat setos de sânge, dar nici chiar blând, agasat de activităţile rebelilor şi de necazurile sale intime cu femeile (mai exact, cu propria virilitate) şi dispus să discute pe larg ambele subiecte cu un văr marxist, filozof şi latifundiar (contrarii ce nu par să se certe), a cărui fiică, tovarăşă de idei cu misteriosul prizonier, tocmai a scăpat după o căzătură (voluntară) de la etaj. La o parte dintre aceste întâmplări asistă şi o mică echipă de televiziune, realizatoarea urmând să se "combine", în final, cu generalul.

După cum se vede, intriga, "asezonată" cu foarte bune replici, inteligente şi nu o dată sarcastice, plasează piesa, derutant, în apele cu stânci ascunse dintre parodie şi dramă; te şi întrebi, la un moment dat, dacă aproape nonagenarul Miller a urmărit în mod conştient toate efectele pe care le obţine... (Oricum, întrebarea şi-au pus-o, în termeni mai duri, acum doi ani, cronicarii londonezi, foarte severi cu premiera englezească a textului, semnată regizoral de octogenarul Robert Altman, "starring" septuagenarul Maximilian Schell şi aducându-i lui Kevin Spacey, carismaticul director al Teatrului Almeida, un "flop" de proporţii.)

La Bucureşti, regizorul (şi traducătorul, cu unele accidente) Petre Bokor a subliniat fără ezitări componenta hazoasă a piesei, îndrumându-i pe protagoniştii Ion Haiduc (generalul) şi Alexandru Repan (filozoful) spre - sau, cel puţin, neoprindu-i de la - o abordare net băşcălioasă a rolurilor. În aceste condiţii (şi după apariţia oarecum melodramatică a tinerei "sinucise", jucată de Raluca Gheorghiu), reprezentaţia văzută de mine părea să o ia pe o pantă foarte alunecoasă; salvarea, prin echilibrare cu umorul cuvenit, stilizat şi subtil, a venit de la Cerasela Iosifescu (realizatoarea de televiziune), care a izbutit să deseneze nu doar o siluetă, ci un personaj adevărat, cu biografie şi evoluţie. În continuare (şi cu mulţumitoarea contribuţie a lui Alexandru Jitea şi a lui Adrian Văncică, în roluri mai mici) spectacolul a curs lin şi agreabil, dramul de îngândurare din final amintindu-ne, chiar, că Arthur Miller a fost un dramaturg important. Care a scris piese importante.



 Toate articolele despre Blues


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Răstignirea se suspendă - Blues, Magdalena Boiangiu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer