Greu text Societatea de vânătoare al lui Thomas Bernhard! Nici ca literatură nu e uşor de parcurs, darmite ca text de teatru. E complet nedramatic. Să-l pui în scenă, să construieşti un spectacol pornind de la el, oricît de fascinante ideile şi trimiterile filozofice, e un pariu foarte riscat. E un text despre moarte, temă ubicuă în opera lui Bernhard: "Moartea este tema mea, fiindcă viaţa este tema mea, de neînţeles, fără echivoc... Murim, solitari ce suntem ai neputinţei noastre."
Acţiunea are loc într-o singură zi, într-un pavilion de vânătoare, în mijlocul unei păduri. În primele două secţiuni ale piesei, două personaje, scriitorul şi soţia generalului, stau de vorbă în timp ce "bat cărţile", "păcălesc timpul", aşteptând ca generalul şi prietenii lui (un prinţ şi prinţesa, doi miniştri despre care se deduce că vor să-l răstoarne din funcţiile lui publice) să revină de la vânătoare. Se vorbeşte despre general, fost luptător la Stalingrad, unde şi-a pierdut o mână. E un om greu bolnav, în prag de orbire şi, se pare, pe moarte. Cei doi încearcă să-i înţeleagă bolile, starea de spirit: nu doar răul fizic îl macină, dar pare şi plictisit, complet dezinteresat deja de cele din jurul lui; are coşmaruri, îl bântuie amintirile din război. Se vorbeşte despre moarte, despre extincţie. Generalul e, însă, interesat de scris, în care se refugiază. Asemenea lui, pădurea e atinsă de o boală mortală: un cariu necruţător o macină. Soţia încearcă să-i ascundă generalului apropiatul sfârşit - al lui şi al pădurii. În secţiunea a treia a piesei, generalul şi companionii lui se întorc de la vânătoare, generalul ia parte indirect la discuţie şi îşi adânceşte introspecţia până la punctul în care, nemaiputând suporta, se sinucide. În fundal, ar trebui să se audă zgomotul tăierii copacilor.
Suntem într-un univers în descompunere, semnele morţii abundă, omul se sfârşeşte alături, odată cu natura pe care o crezuse refugiu: copleşit de amintirile ororilor din război, generalul se izolase în pădurea sa, ea însăşi muribundă (trimiterea la Livada cu vişini e străvezie). Nu doar semne. Se vorbeşte mult, explicit despre moarte: "Dacă există ceva
e moartea / Auzim o voce întrebăm cine e / E moartea / Persoana aceasta frumoasă spunem noi / E moartea / Această muncă precisă / E moartea / Ceea ce publicăm / E moartea / Suntem singuri / Totul din noi s-a stins / E moartea / Toate aceste chipuri înţelegeţi / sunt brusc moarte / noi le vedem / şi brusc le vedem moarte" etc. Pentru moment, soluţia pare să fie orbirea, retragerea: "Cariile şi cataracta ca soţul dumneavoastră să nu vadă cariile", spune scriitorul. Şi tot el, scriitorul, e cel care-i dezvăluie generalului realitatea, care-l conduce indirect în procesul lui de autocunoaştere şi de conştientizare/asumare a sfârşitului. O face citând din Lermontov (Un erou al timpului nostru) şi povestind subiectul unei piese a lui care pune în scenă chiar situaţia dată, personaje identice cu cele de faţă. Generalul ajunge, aşadar, la ideea şi actul sinuciderii, abia după ce scriitorul, arta, i-au pus în faţă oglinda. El îşi asumă destinul - propensiunea către moarte exista la el - numai după ce l-a descifrat prin mijlocirea actului artistic.
Ce a făcut Dragoş Galgoţiu cu acest text? În primul rând, i-a rupt secvenţialitatea. Ar fi fost chinuitor pentru spectatori să asiste la o discuţie încifrată, plină de simboluri, timp de mai bine de o oră. Pe tot parcursul primelor două secţiuni ale textului, personajele la care se face referire în discuţia celor doi invadează scena, se prezintă, joacă, dar nu vorbesc. În al doilea rând, a dublat personajele scriitorului şi al generălesei, atribuindu-le câte un dublu mut (asemenea lui Heiner Müller în Cvartet, de exemplu), potenţând astfel referinţa la moarte, dar şi ideea de dedublare introspectivă. A introdus o muzică de o frumuseţe sfâşietoare, cu multe tonuri grave, de violoncel. A construit, apoi, cu ajutorul lui Andrei Both, un decor minunat: în stânga scenei, la grădină, un perete din plexiglas uşor înclinat (nimic nu e drept şi vital), translucid şi patinat, prin care se văd siluetele copacilor; în dreapta, o sobă cilindrică, înclinată şi ea precum turnul din Pisa; mai sunt o masă şi câteva scaune frumoase, câteva obiecte de epocă (telefon, patefon), totul sugerând aerul decadent al epocilor în extincţie. A pus lumini calde, învăluitoare, filtrate, nu a lăsat nici o rază stridentă. I-a cerut Doinei Levintza costume bogate, materiale grele, fast - decadent ca şi decorul. Şi, mai ales, a desenat cu uimitoare precizie traseele personajelor, a construit întreg spectacolul, expresionist, ca un dans al morţii, ca un ritual premergător marii treceri.
A avut cu cine s-o facă. Trupa de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj e, din nou, uluitoare. Nu pot să n-o spun din nou: cred că e cea mai bună, mai omogenă trupă din ţară. Acum, actorii îşi asumă stilul expresionist, rostesc altfel decât de obicei, au mişcare şi gestică studiate, iau poze hieratice. Fiecare dintre ei e memorabil. Nu poţi să nu reţii figura frământată, chinuită a lui Áron Dimény (Scriitorul), ochii parcă posedaţi ai lui Hilda Péter (Generăleasa), silueta ţanţoşă şi rigidă a lui József Bíró (Generalul), masca sa imobilă, privirea fixă (joacă orbirea), forţa pe care o degajă simpla sa apariţie pe scenă; nu poţi să nu remarci disperarea de pe chipul lui Enikö Györgyjakab (Bucătăreasa), cu care face pereche foarte bună Lehel Salat (Asamer), singurul care exprimă siguranţă, din trupul căruia ţâşneşte viaţa - de remarcat că ei sînt singurele personaje cu chipul nemachiat şi cu reacţii marcat terestre, fără trimitere la spectre; se reţin, de asemenea, momentele lui Levente Molnár şi Ferenc Sinkó (cei doi miniştri), care par coborâţi dintr-un film mut; şi ceilalţi actori fără text joacă impecabil, toţi au prezenţă scenică.
Şi totuşi. Totul este atât de bine caligrafiat, încât ajunge să pară lipsit de viaţă. L-aş asemui pe Dragoş Galgoţiu cu acei vechi maeştri care reuşeau să înfăţişeze fiecare fald al unei rochii somptuoase, fiecare fir al unui guler bogat de blană. Dragoş Galgoţiu şi-a găsit o formulă expresionistă care îi exprimă programul estetic şi pe care a perfecţionat-o de la Dorian Gray la Hamletmachine şi acum cu Societatea de vânătoare. Dar mi-e teamă că formula s-a cam epuizat, că a dus-o la limită şi că primejdia manierismului pîndeşte. Cred că ar trebui să caute o alta sau s-o înnoiască pe aceasta cumva. Spectacolul seamănă în destule puncte cu Hamletmachine: nu doar formula, dar, de exemplu, cuplul celor doi miniştri m-a dus cu gândul la cuplul clovnilor jucaţi de Gabriel Pintilei şi Paula Niculiţă. Un spectacol lucrat cu atâta minuţie, atât de rafinat, cu atâta grijă pentru fiecare detaliu, atât de dureros de frumos... Dar parcă nu trăieşte. Atâta acumulare de obiecte şi scene frumoase oboseşte, iar lipsa acţiunii e foarte periculoasă, sunt momente greu de urmărit.
Greu spectacol. O bijuterie preţioasă - dar greu de purtat.
Societatea de vânătoare
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Regia, Coloana sonoră şi Light design: Dragoş Galgoţiu
Decorul: Andrei Both
Dramaturgia: András Visky
Costume: Doina Levintza
Distribuţia: Áron Dimény (Scriitorul), Hilda Péter (Generăleasa), József Bíró (Generalul), Levente Molnár (Primul ministru), Ferenc Sinkó (Al doilea ministru), Ernö Galló (Prinţul), Melinda M. Kántor (Prinţesa), Enikö Györgyjakab (Ana, bucătăreasa), Lehel Salat (Asamer, tăietor de lemne), Andrea Varga (Dublul generălesei), Csongor Köllő (Dublul scriitorului)
Data premierei: 3.02.2008