În primele două zile ale lui martie a avut loc, în premieră, la Bucureşti un colocviu internaţional cu tema "Filmul românesc azi". Organizatori: Asociaţia Criticilor de Film din România şi Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc. Invitaţi: zece critici şi istorici de film de la prestigioase publicaţii din străinătate, buni cunoscători ai filmului românesc. Susţinători financiari: CNC şi ICR.
Din momentul în care s-a ivit ideea organizării unui asemenea eveniment (pompos spus colocviu, realist vorbind - o masă rotundă) am auzit în repetate rânduri întrebarea: la ce bun? M-au întrebat cei de la Centrul Naţional al Cinematografiei care vroiau să ştie pe ce dau banii. M-au întrebat unii regizori deja cunoscuţi în lume care au dosare de presă doldora de articole în toate limbile. M-au întrebat colegii mei de breaslă cărora o întâlnire în cerc relativ restrâns (în sala de conferinţe a hotelului K+K Elisabeta au încăput doar 50 de persoane) li se părea fără ecou. Probabil că fiecare în felul lui avea dreptate. Şi totuşi...
Motivul principal al unei asemenea iniţiative a fost dorinţa de a mai face să se vorbescă despre cinematograful românesc şi între festivaluri. Nu pentru că ele ar fi puţine. Slavă Domnului, adunate cap la cap, ele depăşesc 365 de zile. Ci pentru că producţia noastră cinematografică e încă discontinuă şi extrem de vulnerabilă. Atâta vreme cât nu există un pluton de filme profesionist făcute, de valoare medie şi peste medie, vârfurile care ţâşnesc acum şi care culeg recolta de premii în festivaluri rămân suspendate în aer, nu se sprijină pe nimic. Premiile Gopo din acest an sunt imaginea cea mai elocventă a acestei situaţii.
Un alt motiv a fost de a prilejui un mic brain storming pe tema filmului românesc la el acasă, acolo unde criticii de film, încorsetaţi în minusculele spaţii oferite de ziare şi condiţionaţi de goana după monden şi senzaţional ale acestora, nu mai au timp să se gândescă la lucruri mai serioase şi mai profunde. Invitaţii noştri au dovedit că au deprinderea unor asemenea exerciţii şi din discuţii nu a întârziat să apară un portret al filmului românesc actual. Creatorii lui, personalităţi puternice şi foarte diferite, reuşesc să formeze un grup recognoscibil prin faptul că inspirându-se din viaţă nu separă drama de comedie, că filmele lor sunt emoţionante dar deloc sentimentale, că sunt pline de tensiune dar n-au pic de suspans, că nu au un punct culminant, că recuperează trecutul pentru a vorbi despre prezent, că refuză fondul muzical al acţiunii de care cinematograful comercial face azi abuz, că pentru ei mai puţin înseamnă mai mult şi tocmai în asta constă esenţa minimalismului. Plus faptul că există în multe privinţe un precedent: Lucian Pintilie şi Reconstituirea. Aceste idei pot constitui tot atâtea capitole ale unei viitoare cărţi despre noul val românesc pe care criticii noştri sunt invitaţi să o scrie.
Ceea ce nu a reuşit întâlnirii de la Bucureşti a fost proiectarea unor filme în avanpremieră, programul zilei de vizionare fiind alcătuit din filme care au fost prezentate măcar într-un festival, începând cu O zi bună de plajă de Bogdan Mustaţă şi sfârşind cu Restul e tăcere de Nae Caranfil. Sugestia invitaţilor a fost de a organiza în 2009 Zilele filmului românesc (adică un mic festival naţional) după modelul budapestan (şi nu numai) care are o bogată tradiţie şi eficienţă pentru că oferă participanţilor autohtoni şi străini spre vizionare, în avanpremieră, întreaga producţie (cu bune şi rele) a anului precedent.
De ce nu? Dar oare în martie 2009 vom avea ce să le arătăm? Să trăim până la anul!