Întemeietorii - There Will Be Blood

În rolul care i-a adus cel mai binemeritat Oscar al ediţiei 2008, Daniel Day-Lewis nu mai are nimic din Daniel Day-Lewis. Are o faţă din aia autentic-americană şi autentic-de-epocă, lungă, mustăcioasă şi cu obrajii supţi, aşa cum vedem în vechile fotografii cu prospectori şi colonişti. În There Will Be Blood, el joacă rolul unui petrolist, Daniel Plainview, care face avere în primele decenii ale secolului XX. La început, în 1898, îl vedem săpînd singur, apoi îl regăsim într-un mic grup de muncitori, în 1902. Secvenţele astea iniţiale sînt extrem de intense şi nu conţin dialog. Unul dintre tovarăşii lui Daniel moare, lăsînd în urma lui un copil pe care Daniel îl creşte ca pe propriul său fiu. Îl ia cu el atunci cînd merge să negocieze cu fermieri săraci care, fără să ştie, stau pe un ocean de petrol şi care-i vînd terenurile lor pe mult mai puţin decît valorează. Trec mai bine de 15 minute pînă cînd îi auzim vocea şi frumuseţea ei vine ca un şoc: e o voce de mesmerist - îşi înfăşoară victimele într-un cocon de vocale şi consoane finale prelungite dezmierdător. (E modelată după vocea incomparabilului charmeur american John Huston, care în calitate de regizor a semnat unul dintre marile studii cinematografice ale rapacităţii, The Treasure of the Sierra Madre, iar ca actor, în Chinatown-ul lui Roman Polanski, a dat viaţă unui alt mare personaj care se îmbogăţea secînd pămîntul.) Această voce extraordinară şi-o foloseşte asupra micii comunităţi de fermieri din Little Boston, California, promiţîndu-le pîine (pînă atunci nu avuseseră destulă apă ca să poată cultiva grîu), slujbe şi şcoli, şi explicîndu-le că viitorul pe care se oferă să li-l construiască este unul întemeiat pe valorile familiei, pe legătura dintre el şi propriul său fiu.

Numai că propriul său fiu nu e chiar propriul său fiu; viitorul se întemeiază pe o minciună - mică, dar suficientă ca să-şi arunce umbra asupra grandorii clasice, john-fordiene, invocate de regizorul Paul Thomas Anderson în secvenţa inaugurării primului puţ petrolier. Ca într-un film de Ford, vedem cum se ridică o naţiune; cu diferenţa că la Ford nu cădeau atîtea umbre şi, chiar şi atunci cînd cădeau, nu erau nici pe departe atît de neliniştitoare. Eroii lui erau oameni simpli, transparenţi, pe cînd în cazul lui Daniel sîntem conştienţi de garda pe care n-o coboară niciodată şi deja bănuim răceala din spatele ei. Şi mai e pe acolo şi un tînăr predicator pe nume Eli (Paul Dano), care-şi construieşte propria biserică din banii lui Daniel.

Eli are o faţă de lună plină şi un aer moale-neplăcut. Iniţial nu pare să aibă cu ce să concureze charisma lui Daniel, dar în scurt timp devine evident că ambiţia lui e la fel de oţelită şi că moliciunea lui e insidios-posesivă. El şi Daniel sînt adversari de la prima vedere - concurenţi în dominarea comunităţii -, dar fiecare depinde de celălalt ca să poată domina. Deci sînt aliaţi fără voie (pînă la final chiar se încuscresc) şi, pe parcursul filmului, fiecare se îmbibă de celălalt: periculosul Daniel îl tăvăleşte pe Eli prin petrol (îl botează în elementul lui) atunci cînd acesta vine să-i ceară bani într-un moment nepotrivit, pentru ca mai tîrziu, ajuns la mîna lui Eli, să se lase el însuşi rebotezat în biserica acestuia.

În viziunea lui Anderson (bazată pe viziunea lui Upton Sinclair, al cărui roman din 1927, Oil!, e sursa de inspiraţie a filmului), Daniel şi Eli reprezintă cele două forţe incompatibile şi totuşi sinistru de complementare, materialismul pur şi religiozitatea dură, care au tras de America încă de la întemeierea ei, fiecare înspre sine şi ambele în aceeaşi direcţie - a progresului, dar şi a iadului. (Anderson a eliminat cea de-a treia forţă, care pentru socialistul Sinclair reprezenta salvarea: comunismul.) Aşa cum o descriu eu, relaţia celor doi pare schematică, dar pe ecran nu se vede aşa: aceeaşi lipsă de transparenţă care-i face greu accesibili ca fiinţe umane nu-i lasă să fie prea citeţi nici ca figuri alegorice şi, în regia lui Anderson, tranzacţiile lor (de pildă botezurile reciproce) nu degajă atît un aer de schematism alegoric, cît unul de formalism bizar (foarte diferit de polifonia umanistă a marilor filme precedente ale lui Anderson, Boogie Nights şi Magnolia): o combinaţie de distanţare riguroasă şi flamboaianţă excentrică, de inspiraţie teatrală, care face ca, în uluitoarele secvenţe finale, Daniel, a cărui competitivitate a devenit patologică, autodestructivă, să arate ca unul dintre monştrii lui Eisenstein din Ivan cel Groaznic, refilmat de Stanley Kubrick.

There Will Be Blood e, probabil, un film excesiv de formalizat şi greu de iubit, dar, în orice caz, are mai multă substanţă şi - datorită lui Day-Lewis - mai multă viaţă decît filmul care l-a învins la Oscaruri, afectatul şi aburitorul No Country for Old Men.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.