Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Orfanato, El

Emoţii primare - El orfanato


Andrei Gorzo

Dilema Veche, aprilie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nişte copii joacă o formă de leapşa în curtea unui orfelinat: o fetiţă numită Laura stă cu faţa la un copac şi se întoarce din trei în trei secunde, în timp ce tovarăşii ei de joacă încearcă să se apropie de ea şi s-o atingă pe umăr, fără ca ea să-i vadă mişcîndu-se. Tabloul e de o frumuseţe săgetătoare - lumina e ca a unei zile din copilărie care în memorie a devenit perfectă -, dar mişcările formalizate ale jocului au ceva ciudat, neliniştitor. Nu ştim prea bine ce observăm: plămada unei viitoare nostalgii sau a unei viitoare bîntuiri? Aşa se deschide filmul de debut al lui Juan Antonio Bayona, El orfanato. El culminează, 90 de minute mai tîrziu, cu o altă partidă de leapşa, care reuneşte, după mulţi ani, aceiaşi jucători. Laura (Belén Rueda) s-a făcut mare şi e acum directoarea orfelinatului. Foştii ei colegi nu s-au mai făcut mari; au murit în copilărie (în circumstanţe îngrozitoare) şi sînt acum fantomele locului. Copilul Laurei a dispărut şi Laura crede că ei l-au răpit. În speranţa că o vor conduce la el, îi cheamă din nou la joacă. Se postează într-un colţ al sufrageriei, cu faţa la perete, şi, ca pe vremuri, începe să numere, întorcîndu-se, de fiecare dată cînd ajunge la trei, ca să vadă dacă nu se apropie cineva. Secvenţa e filmată "din mînă", aparent fără tăieturi şi fără obişnuitele trucuri de film cu fantome. Ca să ridice tensiunea pînă în acest punct, Bayona a folosit toate trucurile posibile (furtuni, zgomote sinistre, măşti hidoase de carnaval), dar acum lasă chipul actriţei (şi spaţiul din jurul ei) să vorbească fără ajutor scamatoricesc, fără amplificatori mecanici, şi filmul intră astfel purificat pe ultima sa sută de metri, cînd pur şi simplu îşi deschide larg inima.

Ca orice poveste bună cu fantome (începînd cu ale lui Henry James), El orfanato are inimă - e clădit pe emoţii adevărate. Căutînd pe cineva care să fie dispus să creadă că fiul ei a fost răpit de fantome, Laura se întîlneşte cu alţi oameni care au pierdut fiinţe dragi şi au continuat o vreme să le simtă prezenţa; după cum îi explică un psiholog, e ceva normal. Citîndu-i-l pe Jung, un alt psiholog (care se dovedeşte a fi şi parapsiholog) îi vorbeşte despre o zonă din inconştientul uman, unde viii şi morţii trec unii pe lîngă alţii. Zona crepusculară pe care o cartografiază acest film în linii fantastice se regăseşte în atlasul universal al emoţiilor umane şi, cu o actriţă ca Belén Rueda, care la vîrsta de 42 de ani face ca frumuseţea fizică să pară unul şi acelaşi lucru cu seriozitatea, inima de mamă a Laurei e o prezenţă concretă pe ecran, somptuoasă şi iluminantă. (Interpretarea lui Rueda e cea mai bună interpretare feminină pe care am văzut-o într-un film distribuit pe ecranele noastre, de la a Anamariei Marinca în 432).

El orfanato a fost produs de Guillermo del Toro, autorul marelui basm realist-magic El laberinto del fauno, şi cele două filme au în comun lipsa de inhibiţii emoţionale şi un ginocentrism nemilitant, dar ferm - o ripostă binevenită, deşi neintenţionată, la falocentrismul celor mai ambiţioase filme americane din ultima vreme. Filmul lui Bayona e însufleţit de Rueda, electrizat de Geraldine Chaplin (în rolul unui medium) şi bîntuit de Montserrat Carulla (în rolul unei foste îngrijitoare de la orfelinat), în timp ce soţul Laurei e cea mai ştearsă prezenţă de pe ecran. Dacă El orfanato nu e la fel de bun ca El laberinto..., asta e din cauză că nu e destul de simplu. Un mare basm nu trebuie să arate ca un lucru construit de cineva, ci ca un lucru care s-a construit singur, şi în El orfanato se simte clar construcţia laborioasă, chiar chinuită pe alocuri - cu neplauzibilităţi, coincidenţe şi pasaje obstructive în care hălci mari de trecut sînt scoase la lumină pentru a explica prezentul. Aici se trădează debutantul din Bayona: e un povestitor nervos. Ştiind că povestea are în compoziţie multe ingrediente arhicunoscute şi temîndu-se că spectatorul i-ar putea-o lua înainte, o răsuceşte în fel şi chip, multiplică trucurile de atmosferă şi dă bice, sperînd să ne ia pe sus. Presupun că nu toţi spectatorii se vor lăsa luaţi pe sus şi că unii vor denunţa "clişeele" lui Bayona, dar cred că e nu doar mai generos, ci şi mai onest să le numim "ingrediente", să admitem că fără ele - fără uşi scîrţitoare, păpuşele sinistre şi bubuituri în miez de noapte - poveştile cu fantome n-ar mai avea atîta haz şi să cădem de acord că rareori au fost combinate atît de bine. În orice caz, nu ele fac filmul. Acesta nu e un exerciţiu horror, ci o fantezie lirică ce proslăveşte fără teamă inseparabilitatea mamei de copil şi nevoia copilului de mamă: atunci cînd copiii-fantomă dau semne că vor să se joace cu Laura de-a comoara din insulă, realizăm brusc că nişte copii-fantomă sînt nişte copii orfani.



 Toate articolele despre Orfanato, El


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Cel mai intens film (horror) al anului - El Orfanato / Orfelinatul, Alin Ludu Dumbravă
 Ce-ar mai fi de văzut..., Andrei Creţulescu
 Coerent şi inteligent - El orfanato, Eduard Ţone
 Tristeţe - El orfanato, Andrei Creţulescu
 Durere şi absenţe - El orfanato, Carmen Mezincescu
 Toate articolele despre Orfanato, El


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer