Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Aceşti nebuni făţarnici

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pişicheri şi spirit absolut sau Aceşti nebuni făţarnici


Adrian Ţion

aprilie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Piesa lui Mazilu Aceşti nebuni făţarnici mă duce cu gândul la titluri precum Aceşti îngeri trişti, Acest formidabil bordel sau Aceşti oameni minunaţi în maşinile lor zburătoare. Cam pe acolo se învârte şi temporal. Adică a apărut acum aproximativ treizeci şi ceva de ani şi poartă pecetea aceluiaşi incipit care nu are nici măcar o vagă intenţie de avertizare asupra substantivelor care urmează. Dar dacă mie jocul antepunerii adjectivului demonstrativ mi se pare superfluu, lui Cristian Hadji-Culea, regizorul spectacolului clujean, îi place. Dovadă că a mai montat şi nebunii făţarnici şi bordelul ionescian. Acum trebuie să observăm că Aceşti nebuni făţarnici urcă binişor cota interesului actual faţă de uitaţii îngeri trişti ai lui D.R. Popescu, bunăoară. Asta înseamnă ceva, nu? Mazilu încă se joacă. Naţionalul clujean se încumetă, iată, să pună sub reflector făţărnicia unor lichele mai vechi, ce mimează nebunia, îmbrăcate în haine noi, după moda momentului, sub bagheta unui regizor îndrăzneţ şi perseverent, familiarizat cu problematica maziliană.

Prima îndrăzneală: mutarea locului acţiunii dintr-un intim domiciliu conjugal într-un supermarket din zilele noastre e de natură să descumpănească. Intimitate versus vestimentaţie abundentă, de mall. Câştigătoare la puncte: arta disimulării personajelor sub protecţia schimbării hainelor-paravan. Profilul cameleonic al acestor "nebuni făţarnici" se încheagă treptat pe spaţii restrânse, fără să tranziteze spaţiul sublimului spre care tind simptomatic.

A doua îndrăzneală ţine de asumarea riscului de a da coerenţă segmentarismului conţinut în text. Replicile savuroase aduc un înveliş atrăgător scenelor, dar acestea nu se prea leagă între ele. Poate conştient de acest deficit, Hadji-Culea a prelucrat tot materialul textual, de frică să nu sporească sincopele, cred. Neasumată ca atare, această "îndrăzneală" riscă să treacă drept docilitate. Se simte că regizorul e ataşat cu vădită deferenţă de sporovăiala paroxistică a personajelor, de gagurile presărate ingenios în text, străduindu-se să le sporească scenic importanţa. A lăsat însă pe planul doi traiectoria evolutivă a personajelor, iar conflictul dramatic e mereu amânat.

Ca simpatizant inocent al scrisului lui Mazilu, pe care îl consider un epigon ionescian specializat în ridiculizarea micilor escroci cu preocupări metafizice rizibile, reîntâlnirea cu atmosfera pieselor sale m-a amuzat de-a dreptul şi am rezistat în această stare până la sfârşitul reprezentaţiei cam de 3 ore. Dar pentru spectatorii mai nerăbdători din fire, doritori de bere după spectacol, partea a doua, înălţarea în Paradis a eroilor şi aterizarea din nou pe Pământ trenează. Râd bine la început, cuceriţi de spontaneitatea dialogului, dar cască spre sfârşit când acţiunea se precipită nelămurit. Pentru segmentul de public semnalat, concizia sau forfecarea pe ici pe colo ar fi devenit benefică, fără să aducă prejudicii majore receptării corecte a piesei.

Meritul lui Cristian Hadji-Culea e acela că propune un tablou vivant din viaţa mărunţilor escroci (sentimentali sau numai devalizatori) ce pozează în debusolaţi ai sorţii şi se salvează utilizând tehnica autocompătimirii şi a umilinţei prefăcute. Acest teritoriu tematic e destul de bine conturat. E un cerc vicios în care se învârte Iordache, înşelătorul înşelat de ispita cu nume de Camelia. Parcă e anume trimisă, ca într-un reality show urmat de scandal. Impactul cu sublimul încorporat îl bulversează şi-i pune în evidenţă slăbiciunile. Îl descoperim în postură de discret delapidator care dispreţuieşte banii, dar îi place să trăiască bine. O întrebare cade razant: câţi din mahării de azi se recunosc în pişicherii de ieri care încă îşi mai făceau unele scrupule? Câţi sunt preocupaţi de o viaţă spirituală intensă după ce au agonisit nesperat de mult? Câţi aspiră la cunoaşterea spiritului absolut înainte de a da de bucluc? Iordache are ceva din prototipul personajului mazilian. După cum spunea însuşi dramaturgul "acest om vrea să aibă mobilă luxoasă, dar şi dispreţul filosofic pentru această mobilă." Pendularea lui între Camelia (femeia extaz) şi Silvia (femeia piramidon) face din Iordache un caraghios rătăcit abulic prin luxul vieţii. Personajul e interpretat cu mult farmec şi inteligenţă speculativă de Ovidiu Crişan, ameninţat vag de manierism în construirea ultimelor roluri. Exuberantă şi seducătoare în fâşneaţa Camelia este Ramona Dumitrean, această Angelina Jolie în miniatură a Naţionalului clujean, deşi uneori i se cere o agitaţie nemotivată, penibilă în secvenţe de umplutură. Bine distribuită pare Elena Ivanca în Silvia, adventista cu suflet caritabil, dacă n-ar evolua uneori cam forţat în strict registru comic. După cum forţat ni se impune şi viziunea de ansamblu a spectacolului clujean conform căreia trăim într-un hypermarket generalizat, în care avem de toate: şi belşug de bunuri materiale şi belşug de viaţă spirituală. Mai cânta cineva înainte de '89 Pe pământ avem de toate / Şi mai bune şi mai rele...





 Toate articolele despre Aceşti nebuni făţarnici


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


Alte articole

 Câmpina e la Cluj - Aceşti nebuni făţarnici, Andreea Chindriş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer