Tristeţe - El orfanato

De la Victor Erice şi Amando del Ossorio pînă la Alejandro Amenabar, Jaume Balaguero, Juan Carlos Fresnadillo, Koldo Serra, Nacho Cerda, Javier Guttierez sau Isidro Ortiz, trecînd prin de-acum clasicii Alex de la Iglesia şi Guillermo del Toro, cineaştii hispanici şi-au încercat deseori puterile pe tărîmul filmului fantastic, cel mai adesea cu rezultate... fantastice. Asta ar fi axioma numărul 1. Axioma numărul 2 sună aşa - pentru a rezona şi în istoria cinema-ului, nu numai în statisticile vînzărilor de popcorn, un film de gen, să-i spunem horror, trebuie să ofere, în afara sau în spatele conceptului mai mult sau mai puţin sîngeros, cel puţin încă o interpretare, adultă, eventual dublată de o metaforă socială universal valabilă.

Am executat acest preambul relativ lunguieţ pentru a argumenta cît mai răspicat că El orfanato, în ciuda încadrării evidente în categoria "horror cu fantome" NU este (doar)un horror cu fantome, aşa cum Dawn of the Dead nu era un film despre zombies nehaliţi, aşa cum Exorcistul nu era despre o jună care se masturbează cu un crucifix, aşa cum The Fly nu era despre un negricios care se transformă în muscă şi aşa cum It's Alive! nu era despre bebeluşi mutanţi şi criminali. Nu, cu toate că debutantul Juan Antonio Bayona foloseşte şiret toate trucurile din carte, cu toate că plotul implică o casă lugubră, o pocitanie mascată, un copil dispărut, o mamă torturată şi o asistentă socială de-a dreptul monstruoasă şi cu toate că mizanscena oferă cel puţin două scene de antologie (un accident rutier şi o şedinţă de spiritism verzui) El orfanato este (de fapt) o dramă de familie abil deghizată în "scary story", care transcede genul cu o siguranţă de invidiat şi care terifiează şi emoţionează uneori în spaţiul aceleiaşi scene.

Croit cumva pe acelaşi calapod folosit de El laberinto del fauno lui Guillermo del Toro (aici producător), filmul lui Bayona este un mister a cărui explicaţie e atît de simplă, de crudă şi de neînduplecată încît îţi doreşti să nu mai vină niciodată - un final plin de o poezie morbidă îţi permite să-ţi construieşti propria evadare, dar tu habar n-ai dacă să tremuri sau să plîngi. O încheiere pe măsura acestui basm visceral - unul dintre cele mai bune filme (de gen) ale vremilor noastre.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.