Acum vreo trei săptămîni am fost la Operă. (Deşi mai am o sumedenie de spectacole de văzut, în teatrele din Bucureşti şi în ţară, cîte o evadare de acest fel prin teritoriile vecine este - mă simt foarte vinovată mărturisind asta - ceea ce clişeul numeşte "o gură de aer proaspăt".) Se juca Tosca, avînd în rolurile Mario Cavaradossi şi Scarpia doi invitaţi din Bulgaria, un tenor, respectiv un bariton. Întîmplarea (perfidă!) făcea ca tenorul (încarnînd, nu-i aşa, personajul pozitiv, de dragul căruia Tosca - soprana - îl ucide, la final de act, pe ticălosul Scarpia) să fie un domn relativ tînăr, dar mic de statură şi cu o circumferinţă abdominală considerabilă, iar baritonul (ale cărui avansuri diva le respinge cu dispreţ scîrbit) să fie un bărbat în toată puterea cuvîntului, înalt, suplu şi chipeş.
Prima apariţie pe scenă a celui dintîi a stîrnit în sală o tresărire "psiho-fizică" sesizabilă, dar rapid reprimată; şi nu numai pentru că spectatorii de operă sînt (încă...) ceva mai binecrescuţi decît cei de teatru. Adevărul este că omul era foarte bun: avea un glas limpede şi puternic şi o frazare inteligentă care, ambele, anulau pe loc impresia produsă de aspectul lui fizic nefericit. Desigur, pentru ca arta să obţină o victorie absolută asupra naturii ar fi trebuit ca baritonul să fie, în schimb, catastrofal; din păcate pentru justiţia imanentă, nu era - adică şi el era cam la fel de bun ca şi tenorul. Astfel, seara care, la prima ochire, ameninţa să devină un soi de farsă tragicomică, s-a desfăşurat, dimpotrivă, în modul cel mai delectabil cu putinţă, aplauzele şi uralele de la sfîrşit consfinţind un fapt ce n-ar trebui să ne mai uimească: în artă, calitatea autentică "bate" orice altceva.
Cîteva zile mai tîrziu am văzut un spectacol adus în turneu bucureştean de o trupă chinezească din Canada. (Sau, oricum, din America de Nord. De altfel, această prezenţă a riscat să declanşeze, pe fondul tulburărilor mai ample prilejuite de problema tibetană şi prin conţinutul însuşi al spectacolului, o oarecare tensiune diplomatică între România şi China. Cum însă raportul dintre artă şi politică e un subiect ce nu poate fi epuizat în cîteva propoziţii, semnalez, doar, chestiunea, pe care o voi comenta pe larg, poate, cu alt prilej.) Reprezentaţia conţinea "numere" diverse, în special muzicale şi coregrafice - o coregrafie atingînd, în unele momente, graniţa acrobaţiei. Drept decor, pe fundalul scenei erau proiectate imagini care, ca în jocurile pe calculator, se transformau, se îmbogăţeau, se decolorau etc., precum într-un inepuizabil caleidoscop. De fiecare dată, spectatorii oftau la unison; chiar începutul spectacolului (primit, după o clipă de încremenire, cu aplauze şi exclamaţii de încîntare) pregătise cumva şiragul de surprize ce avea să urmeze pentru că, la ridicarea cortinei, de pe scenă păruse să se reverse în sală o uriaşă cascadă albă: erau un fel de nori de abur, produşi, mi s-a explicat ulterior, prin nu ştiu ce reacţie chimică, destul de simplă, altminteri, şi cu nu ştiu ce maşinărie, nici ea mult mai complicată. Totul era să-ţi vină ideea.
Aceste două episoade "extrateatrale" m-au dus cu gîndul (evident!) la arta scenică autohtonă. Şi, din nou, la ceea ce a pierdut ea: dorinţa şi plăcerea de a-şi surprinde publicul. Fireşte, surpriza cea mai minunată ar fi excelenţa artiştilor. Dacă, de exemplu, printre nenumăraţii băieţi scunzi şi bărbaţi burtoşi pe care ni-i oferă generos spectacolele româneşti am descoperi diamantul talentului şi perla tehnicii, dezagrementul vizual s-ar topi de îndată şi în locul lui ar rămîne admiraţia, pentru că performanţa autentică nu poate să nu impună şi să nu trezească respect. Dar, e drept, "factorul uman" este greu de "crescut", greu de stăpînit şi greu de mînuit. Aici trebuie, încă, să mai avem răbdare: să răbdăm şi să sperăm.
Dimensiunea tehnică a problemei pare însă mai uşor de rezolvat, cu atît mai mult cu cît, în clipa de faţă, majoritatea scenelor româneşti şi-au înnoit echipamentul şi dispun de ustensile up to date (pe care nu prea are cine să le pună în funcţiune, pentru că tehnicienii de scenă sînt, în general, absolut ingenui în materie; dar asta reprezintă, iarăşi, un subiect separat de discuţie). Cu puţin efort - şi, mda!, cu multă fantezie -, scenografiile sofisticate şi nu o dată greoaie, reclamînd echipe întregi care să muncească la manipularea lor, ar putea fi înlocuite prin ambianţe vizuale esenţializate, aerisite şi, mai ales, insolite, la vederea cărora spectatorii să tresară de uimire. Pentru că, indiferent cît de savant discutăm despre teatru şi despre menirea lui înaltă, despre profunzimi insondabile şi despre "ritualuri iniţiatice" (expresie pe care, personal, o ador, mai ales cînd e debitată în legătură cu nonsensuri chisnovate), scopul prim şi ultim al artei, inclusiv al artei scenice, este acela de a-i da privitorului bucurie. De a-i produce plăcere. De a-i stîrni uimirea înfiorată cu care un copil deschide pachetele de sub pomul de Crăciun. De a-l fermeca. De a-l face să simtă că... nu, sigur, nu ar pieri în absenţa artei, dar viaţa i-ar fi, fără ea, mai searbădă şi mai tristă. Ca să atingă acest scop ar trebui însă ca artistul, cel dintîi, să simtă astfel.
Dar în punctul acesta, îmi vine în minte, nepoftită şi nepoliticoasă, pe post de contrapunct, o vorbă veselă: dacă nema putirinţa, ce mai chichirez gîlceava? Păi, nu?