Anul 2003 n-a fost rău în privinţa filmelor străine care au ajuns pe ecranele mioritice. Am avut un Almodovar, un Spike Lee, un Spielberg, un Paul Thomas Anderson, un Mike Leigh, un Cronenberg, un Spike Jonze, doi fraţi Coen. Pe lîngă consacraţi, şi surprize - cum a fost pătrunderea lui Zhang Yimou în reţeaua RADEF sau a brazilianului Fernando Meirelles sau a americancei Julie Taymor, despre care, pînă la Frida, nu auzisem nimic. În general, pe lîngă filmele celor de mai sus, recolta anului a fost normală. Unele filme nu prea date în pîrg, altele verzi şi strepezite, altele mult prea dulci. Cum era realitatea în cîteva dintre vîrfurile anului?
• În Frida (regia Julie Taymor) era colorată şi vie, era dură şi colorată, era suprarealistă şi supracolorată. Toate astea în Mexicul pictoriţei Frida Kahlo. Pentru că în New Yorkul Fridei Kahlo (pentru o foarte scurtă perioadă) culorile erau desaturate şi niţel triste, ca într-un jurnal prăfuit al unei experienţe plicticoase. Frida, povestea vieţii furtunoase, iconoclaste a pictoriţei, te făcea să vezi frumuseţea şi suprarealitatea unei realităţi care din alt unghi ar fi părut tristă, monotonă ori dramatică.
• În Vorbeşte cu ea de Pedro Almodovar realitatea era creată tot de personaje. Un bărbat îşi readucea iubita la viaţă, o scotea din comă, vorbindu-i ca unei fiinţe prezente. Un altul ignora gradul de prezenţă al iubitei lui, tot în comă, condamnînd-o inconştient la moarte. Şi, mai ales, un altul - mic cît o brichetă - escalada corpul femeii iubite ca pe o geografie cu dealuri şi cratere (în Pillow’s Book corpul era un papirus, iar în Pacientul englez un deşert ars de pasiune).
• În Euro Mix/L’Auberge espagnole de Cédric Klapisch realitatea era prezentă şi rapidă, ca un carusel. Realitatea europeană a zilelor noastre, cu case în care locuiesc tineri de naţii diferite, veniţi la studii. O geografie elastică, dar care nu exclude nostalgia, ba o sporeşte. Vezi nostalgia eroului în ultima secvenţă - un travling lung, pe măsură ce se îndepărtează de cîrciuma unde şi-a luat la revedere de la prietenii străini. Francezului i se schimbă mergînd zîmbetul în lacrimi.
• Realitatea din Oraşul zeilor de Fernando Meirelles, crudă, violentă, dar mai tăioasă realitatea faptului că interpreţii din film sunt cu toţii neoprofesionişti, deci că ştiu cu ce se mănîncă pîinea violenţei. Cu lacrimi, aşa cum fac cei doi puşti ameninţaţi de un al treilea cu pistolul.
• Vine pe urmă realitatea din Punch-Drunk Love de P.T. Anderson, adică din Ameţiţi de dragoste, cînd cei doi eroi plutesc întreg filmul într-o beţie continuă; e cea provocată de amor, de amorul care te ia pe sus şi îţi amestecă vorbele în gură. Adam Sandler face cel mai bun rol al lui de pînă acum, fără îndoială stimulat de o Emily Watson care parcă a crescut cu apă vie.
• Realitatea din Divorţul lui James Ivory, unde realitatea americană face poc cu cea franceză, pe terenul rafinat al acesteia din urmă (un Paris în care Turnul Eiffel stă înfipt ca un steag şi unde lupta se dă încrucişînd discret furculiţele).
• Realitatea pe care n-o poţi suporta răsfrîntă pe ecran, cea din Totul sau nimic de Mike Leigh, cu familii britanice sărace şi nefericite, în care copiii urlă şi nu vor să muncească, unde părinţii se duc la serviciu şi stau la masă ca nişte cîrpe stoarse de epuizare. Totuşi, această realitate se umflă şi se schimbă în momentul în care apare un zîmbet, un semn de iubire.
• Realitatea perversă din Spider de David Cronenberg. O realitate care nu e a noastră, ci a eroului bolnav, dar care devine a noastră prin vecinătatea ecranului. Mintea omului e un univers într-un ghiozdan, un hău de amintiri contrafăcute, de spaime, de trădări, de iubiri uneori maladive.
• Realitatea unei zile, diluată la maximum în A 25-a oră de Spike Lee. O realitate gonflată de proximitatea încarcerării eroului, o zi mai lungă decît veacul, în care se reglează conturi, mai mult sau mai puţin în oglindă, cu ceilalţi, cu sine, cu istoria Americii răvăşite de realitatea brutală a unei secvenţe de film de acţiune.
• Realitatea edulcorată de nostalgie din Good bye, Lenin! de Wolfgang Becker, unde eroul aduce trecutul în prezent sau ţine prezentul sub un clopot de sticlă. Mama nu trebuie să afle că a căzut Zidul Berlinului. Cine şi-ar imagina că good news are bad news? Iubirea (filială) nu are limite de timp şi, în bula de aer alimentată de iubire, băiatul şi mama lui pot trăi, cel puţin pînă se termină filmul.