Man.In.Fest / decembrie 2007
We've done our thing We have evolved We're up on our hind legs The problem's solved We are artists We are mathematicians Some of us hold extremely High positions


La începutul carierei, pe la sfîrşitul anilor '70, Nick Cave primea deja recenzii care spuneau despre stilul său vocal că este "mai înfricoşător decît Alfred Hitchcock şi John Cale". The Birthday Party era o trupă cu un sound ca un ritual păgîn, un fel de fiinţă fără îndoială cerebrală care reuşea totodată să sune haotic şi visceral. Din Australia la Londra şi mai apoi în Berlinul de Vest, colaborînd o vreme cu membri ai trupei Einstürzende Neubauten, Nick Cave şi The Birthday Party s-au găsit în situaţia tipică unor muzicieni cu un limbaj situat în acelaşi timp la mijlocul zeitgeist-ului şi la periferia mainstream-ului - ascultaţi de un public restrîns, format în cea mai mare parte din alţi muzicieni, gata să preia parte din spiritul abraziv şi abisal al trupei şi să-l dilueze pentru un public mai larg.

The Velvet Underground, în urma unui proces similar, au contribuit la naşterea curentului cel mai paradoxal - indie rock. The Birthday Party a moşit goth-ul de tip nemţesc şi deathrock-ul (a nu se confunda cu death metal), deşi, normal, ei nu-şi asumă nici o relaţie cu aceste stiluri. Pe la mijlocul anilor '80, trupa s-a despărţit pe motive de "epuizare legată de droguri".


Cel bun, cel rău şi cel comercial

Din fericire însă, se pare că nu toţi membrii au fost atît de epuizaţi, din moment ce Nick Cave a format imediat în jurul său trupa The Bad Seeds (după un titlu de piesă a The Birthday Party), ajungînd în cele din urmă un fel de legendă, cu o muzică undeva între performance, poveste şi cabaret. Probabil că această formulă a reuşit cel mai bine să apropie spiritul iniţial al The Birthday Party de mainstream, stilul lor devenind în cele din urmă ceva mai comercial. Totuşi, ceea ce e remarcabil la Nick Cave & The Bad Seeds este faptul că toate albumele lor au un anumit fir conceptual, acolade epice care subsumează toate piesele propuse, formînd arhitecturi solide şi halucinante. Nu-i corect să judeci o piesă ca Where the wild roses grow ca fiind comercială, fiindcă ea n-ar trebui scoasă din contextul albumului Murder ballads, care e orice, numai o formă de compromis nu.

Încă un element remarcabil este că Nick Cave a urmat traseul invers rock-star-ului tipic de anii 70-80 - muzica lui devine din ce în ce mai bună. Ultimul album cu The Bad Seeds, intitulat Abbatoire Blues / The Lyre of Orpheus este cel mai închegat şi viguros de pînă acum, iar cu proiectul Grinderman, Nick Cave pare a spune că de-abia a început. De la post-punk (curent în care sînt incluşi şi R.E.M., nota bene!) la garage rock - sună a întinerire.


Revenge of grandpa

Nick şi-a luat trei băieţi din The Bad Seeds şi-au pus de-o trupă nervoasă şi supărată şi o serie de alte atribute ameninţătoare, care sună foarte bine în context muzical. Ascultîndu-i, ai impresia că s-a hotărît Bunicu' lor să le arate celor de la The White Stripes sau The Kills cum se face. Nu întîmplătoare este comparaţia cu aceste două trupe, întrucît ele sînt reprezentantele cele mai proeminente ale unui curent de rock întors spre rădăcini, vintage, cum zic americanii, un stil de muzică minimalist, musculos, cu versuri orientate mai degrabă spre epic decît spre lirica răsuflată a pop-ului actual.

Din acest punct de vedere, sound-ul Grinderman diferă foarte mult de The Bad Seeds, îndepărtîndu-se de melodramatismul clapelor şi de orchestraţiile meticuloase şi ajungînd la un fel de zgomot primar - unele părţi sună efectiv ca şi cum ar fi cîntate cu flexul pe o tablă de şaişpe, ca să nu mai pomenesc de răbdarea nemaipomenită cu care trupa îţi bagă în cap cîteva riff-uri simple şi de efect timp de minute întregi, ajungînd pe alocuri să semene cu Queens of the Stone Age cu al lor robot rock.


Rîde de tine sau cu tine?

Eu am un punct slab pentru distorsion murdar, ca un IMS care şi-a tăiat brazdă prin munţii Tatra acum patruzeci de ani şi n-a mai fost spălat niciodată; şi, deşi sînt sigur că astfel de comparaţii est-europene sînt inaccesibile lui Nick Cave, parcă mi-ar fi citit mintea. Pe măsură ce bolovanul care freacă pe corzi se toceşte încet, ascultătorul începe să prindă cîte ceva din versuri, care fac un contrast mai rar auzit - perfect echilibrat între ironie/sarcasm şi calofilie veritabilă, cel puţin pe alocuri. De exemplu - piesa Grinderman - chitara şi bass folosite pe post de percuţie, temă masivă ca o piatră de moară, iar vocea serenă şi aproape ludică a lui Nick Cave care cîntă "I'm the grinderman, anyway I can, in the silver rain, in the pale moonlight, I am open late.", cu mici variaţiuni, timp de cinci minute, ca să-ţi dea timp berechet să-ţi dai seama că-şi bate joc şi să te lase să alegi dacă rîzi cu el sau îl laşi să rîdă de tine.

În general, textele de pe acest album lasă impresia că pot fi dramatizate, mai ales la piese ca No pussy blues (unde ironia este delicioasă: piesa începe cu "... I must above all else love myself..." şi se termină cu "I got the no pussy blues", sintagmă care trebuie luată la modul cel mai propriu şi vulgar) sau Get it on (un fel de tribut adus lui Stevie Ray Vaughan din cîte am dedus eu). Deşi în general ascult muzica pentru muzică şi nu pentru versuri, Grinderman este una din puţinele excepţii în care textele nu par suprapuse gratuit şi/sau aleatoriu peste nişte acorduri mai mult sau mai puţin inspirate. Aici se simte cu adevărat experienţa lui Nick Cave - piesele ajung la o simbioză minunată între vers şi muzică, ca şi cum trupa ar fi descoperit unele calităţi obiective ale gamelor, în aşa fel încît ele să poată fi potrivite perfect cu ideile evocate de text.

M-a impresionat, dintr-un punct de vedere oarecum intertextual, consecvenţa de care a dat dovadă Nick Cave, prevestind oarecum acest uragan fonic încă de pe ultimul album scos cu The Bad Seeds - The lyre of Orpheus. Această legătură nu face decît să confirme faptul că Grinderman este doar în aparenţă o întoarcere la rădăcini, constituindu-se mai degrabă ca o recapitulare, o fuziune de mult aşteptată între un început aproape uitat şi o perioadă care şi-a atins apogeul deja de multişor. Avem aici un animal nou, fioros, născut la maturitate, care trebuie pîndit cu atenţie.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus