Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Hamelin

Rece-cald - Hamelin şi Jacques sau supunerea


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, aprilie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Despre soarta uneia sau alteia dintre instituţiile teatrale am mai vorbit înăuntrul acestei rubrici. Am observat că teatrele, ca şi oamenii, au o existenţă mai lină sau mai agitată, mai bogată în evenimente şi întâmplări de tot felul sau mai - aşa zicând - anostă în funcţie nu doar de tradiţiile istorice ale ansamblului sau de componenţa sa la zi, nu doar de abilităţile administrative ale conducătorului sau de generozitatea finanţatorului, ci şi de o forţă misterioasă, indescriptibilă şi imprescriptibilă, care s-ar putea chema "spiritul locului".

Teatrul Mic din Bucureşti lasă impresia că se află într-o relaţie complicată cu entitatea sa tutelară subtilă. Aflată sus pe creasta valului în ultimul deceniu pre-revoluţionar, scena de pe Sărindar (şi odrasla ei de lângă Piaţa Rosetti, Teatrul Foarte Mic) a fost nevoită să intre în submersie după 1990, izbutind totuşi, la răstimpuri, să se înalţe deasupra valurilor spre a sorbi o gură de aer - şi a recădea la loc. Montările răsunătoare, "spectacolele-eveniment", au rămas însă o amintire a vremurilor când (directorul aflându-se în raporturi calde cu Puterea) aici "se putea" ce nu se putea în alte teatre: texte mai îndrăzneţe, mizanscene mai opulente, publicitate mai agresivă. De câţiva ani, la "cârma" Teatrului Mic stă actorul şi regizorul (convertit în vedetă de televiziune şi om de afaceri) Florin Călinescu; după câteva episoade furtunoase, când, s-ar fi zis, directorul şi trupa îşi încearcă rezistenţa într-un Skanderbeg epuizant pentru ambele părţi, un anume calm pare să se fi înstăpânit asupra instituţiei, care, de doi-trei ani încoace, scoate premiere în ritm mulţumitor, căutând să împace pe toată lumea: dacă Sala Mare este rezervată literaturii dramatice clasice sau modern-clasicizate, Teatrul Foarte Mic a devenit un fel de laborator dramaturgic şi regizoral deschis textelor contemporane (mai ales româneşti) şi modalităţilor (mai mult sau mai puţin) experimentale de punere în scenă. Această specializare nu este, totuşi, una strict canonizată - fapt dovedit şi de ultimele două premiere: Hamelin de Juan Mayorga, în regia lui Claudiu Goga, şi Jacques sau supunerea de Eugen Ionescu, în regia lui Florin Fătulescu; ambele, la sediul din Sărindar (recte Constantin Mille). Ordinea cronologică a celor două producţii este, de fapt, inversă, dar eu le-am văzut în această succesiune şi astfel le voi şi comenta, din motive "pedagogice".

Hamelin (jucată, dacă nu mă înşel, în premieră pe ţară) este o piesă aparţinând unui autor spaniol relativ tânăr (născut în 1965) şi, conform caietului-program, foarte premiat în ţara sa. Nu cunosc alte scrieri ale lui; cea de faţă (tradusă fluent de Iulia Butta) atestă faptul că, deşi e licenţiat în filosofie şi matematică şi deşi are preocupări poetice şi romaneşti, Mayorga pare fascinat mai degrabă de ziaristică. Titlul textului e derutant. Hamelin, spune o faimoasă poveste medievală, era un orăşel invadat de şobolani, de care locuitorii nu mai ştiau cum să scape; aici descinde într-o bună zi un străin care promite să anihileze plaga în schimbul unei anumite plăţi; orăşenii acceptă; omul scoate un fluier (sau un flaut, în alte versiuni) şi începe să cânte o melodie atât de tulburătoare încât toate animalele se iau după el şi, astfel, sunt scoase din târg; cântăreţul se întoarce să-şi primească plata, dar târgoveţii nu-şi respectă cuvântul; supărat, străinul începe din nou să cânte, adunând în urma lui toţi copiii din oraş, care, ca vrăjiţi, îl urmează în lumea largă, de unde nu se mai întorc nicicând acasă. Piesa preia alegoria în chip oarecum şchiop, căci imaginează, pornind de la fapte relatate în presă, o istorie de pedofilie nepedepsită juridic din lipsă de probe; individul care-i racolează pe copii ar fi fluieraşul din poveste. Nu este o victorie literară; nu e nici o victorie dramaturgică, în ciuda ambiţiei autorului de a introduce în acţiune (mai bine zis, în marginea ei) un Povestitor care emite, cum ar veni, indicaţiile scenice şi serveşte de "interfaţă" între personaje (sau actori?) şi public. Interesant (pentru că surprinzător) la început, procedeul devine repede plictisitor, chiar agasant, în spectacol - poate, (şi) pentru că nu produce, sub raport ideologic sau estetic, nicio consecinţă relevantă. E o "chestie" - şi-atât. În decorul figurând izbutit o scenă lipsită de orice decor (semnatari: Ştefan Caragiu şi Liliana Cenean), regizorul Claudiu Goga s-a mărginit la a deplasa actorii dintr-un loc în altul şi la a le da (bănuiesc) tonul "de bază". În consecinţă, Radu Zetu, Mihaela Rădescu, Ovidiu Niculescu, Liliana Pană, Dana Dembinski-Medeleanu, Radu Iacoban şi Cristina Mihăilescu se deplasează şi rostesc (în genere, fără accidente). În rolul anchetatorului, Gheorghe Visu încearcă un personaj mai nuanţat, a cărui dominantă psihică ar fi voinţa inflexibilă de a-i pedepsi pe făptaşi; din fericire, actorul are farmec. Un portret pregnant dă Dorin Andone (copilul agresat softly). În Povestitor, Marius Cordoş, un foarte bun, altminteri, actor ("importat" de la Braşov), se "implică", după părerea mea, în mod deloc necesar: dacă Povestitorul ar fi vorbit "alb", în contrast cu ceilalţi, tensiunea dramatică, zic eu, ar fi avut numai de câştigat.

Câţiva dintre actori - şi aceiaşi excelenţi scenografi - se regăsesc pe afişul celuilalt spectacol: Jacques sau supunerea de Eugen Ionescu. Text emblematic pentru teatrul absurdului, Jacques... este o parabolă a înregimentării - fie şi sub drapelul grotesc al... cartofilor cu slănină, simbol al filistinismului (nu numai) gastronomic - magistral compusă într-un registru comic ce alunecă pe nesimţite, aproape, în tragic. Regizorul român-american Florin Fătulescu a urmat întocmai, în mizanscenă, acest traseu (deloc uşor!), reuşind să creeze şi să anime o lume profund nocivă sub aparenţa ei bonomă. Spectacolul are ritm şi are miză (lângă mine, un tânăr, total captivat, comenta microbistic "fazele": "Nu se poate!", "Acum să vezi!"), e hazos, simpatic şi, spre final, neliniştitor - ca şi piesa; actorii - Oana Albu, Mihaela Rădescu, Radu Zetu, Tatiana Constantin, Avram Birău, Dana Dembinski-Medeleanu - joacă dezlănţuit, cu vervă şi vioiciune. O apariţie specială marchează Radu Gheorghe, care, prin umorul său cald şi prin abilitatea cu care mânuieşte instrumentele muzicale, stârneşte imediat "răspunsul" sălii. În rolurile celor doi tineri nonconformişti ce se vor conforma treptat, Radu Iacoban şi Valentina Popa susţin mulţumitor partea finală (cea mai grea) a piesei.



 Toate articolele despre Hamelin


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Copiii, speranţa omenirii - Hamelin, Iulia Popovici
 Hamelin: realismul socialist redivivus, Liviu Ornea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer